Nopți albe, zile negre
Povestea unui sinucigaș și povestirile mele
Mă gândesc uneori că sunt o mașină de tocat. O monstruoasă mașină de tocat din care, ca niște viermi fără sfârșit, cuvintele se târăsc afară. Sunt o mașină de tocat, o moară silențioasă care macină amintiri, care zdrobește lecturi, muzică și oameni, sunt un mixer ciobit ce amestecă fragmente de mituri prăfuite și idei prinse în zbor, sunt o răzătoare neuronală care așterne pe hârtie o pastă compactă în care încă se mai pot citi zâmbetele prietenilor, rânjetele necunoscuților, gemetele iubitelor, cafeaua de dimineață ori micul dejun luat la douăsprezece.
Anul apariției : 2005
Editura: Tritonic
Copertă: Paperback
Pagini: 133
ISBN: 9737330544
Dimensiuni: 18×10 cm
Despre ce-i vorba:
Nopți albe, zile negre este volumul meu de debut. Sunt texte vechi, scrise din adolescență până la 28 de ani. Cartea a apărut în 2005 și a fost prima publicată de un autor român în colecția fiction.ro a Editurii Tritonic. Volumul adună șaisprezece povestiri legate între ele prin câteva fragmente de mărturisiri ce au legătură cu moartea lui Cătălin, prietenul meu care s-a sinucis la 28 de ani.
”Așa s-a întâmplat. Într-un moment de derută din adolescent mea întârziată, într-o secvență în care, debusolat de lectura Lupului de stepă al lui Hesse, i-am mărturist prietenului meu planul de a mă sinucide la 28 de ani în caz că, la vârsta aceea, voi considera că m-am ratat. Îmi amintesc seara aceea de parcă ar fi fost ieri și parcă abia acum simt diavolul care a ieșit atunci din mine, agățat de cuvinte ca un parașutist de chingile parașutei sale, strecurându-se prin pâlnia urechii prietenului meu și, în cele din urmă, găsindu-și culcuș în sufletul lui.”
Personaje:
De la cititori:
Sunt foarte fericit că am descoperit „Nopți albe, Zilele negre”. Mi-a arătat din nou că Marian Coman este un scriitor foarte talentat. De asemenea, m-a făcut să cred că, dacă aș avea puterea, l-aș forța pe Marian Coman să scrie mai mult. Ba chiar l-aș plăti să o facă.
-Mihai
În câteva cuvinte reușește să creioneze lumi și situații mai mult decât credibile, populate de personaje al căror zbucium interior și năzuințe sunt puse în prim plan
-Bogdan
Ceea ce m-a impresionat în scriitura lui Marian Coman a fost fluiditatea fiecărui rând citit, astfel încât nu am mai putut lăsa cartea din mână din momentul în care am început-o. Rezultatul? Am devorat-o pur şi simplu!
-Cristina
Mereu revii la carte, ca la un viciu la care nu poți renunța.
-Zebici
Mi-a plăcut în primul rând fiindcă nu ştiu ce mi-a plăcut mai mult la ea. Să fie oare vorba de firescul exprimării, de scriitura îngrijită şi expertă, de buna alegere a pasajelor ce meritau fixate în volum? Să fie vorba de amintirile comune (da, e-o carte şi despre copilăria generaţiei noastre, cu toate aberaţiile lumii totalitare în care am crescut), cele pe care din ce în ce mai puţini ştiu să le păstreze? Să fie vorba de poveste? De abilitatea cu care Marian Coman însăilează episoade aparent independente, de felul cum găseşte şi inserează corespondenţe între texte? De faptul că nimic nu pare întâmplător (deşi uneori este)? Că totul face parte dintr-o Divină tragedie?
-Mircea
Personaje:
În cartea mea, Ana din legenda meșterului Manole continuă să trăiască în zidurile mănăstirii. S-au scurs secole, dar sufletul ei a rămas prins acolo și doar un nou sacrificiu o poate elibera.
”Era o vreme când Mănăstirea era tăcută și doar vocile fraților, cântecele, clopotul și toaca se ridicau deasupra turlelor. Viața monahală era liniștită și nimic nu părea că va schimba traiul curat al călugărilor. Asta până când ceva s-a trezit în zidurile de la răsărit. Mai întâi a fost o tânguială pe care nimeni nu era sigur că a auzit-o. Zgomotul s-a repetat și apoi s-a scurs în suspine sacadate, din ce în ce mai pronunțate și mai pline de durere.”
În textul care dă titlul volumului, Ioana este profesoară de literatură și scriitoare. O tânără scriitoare care, într-un mod miraculos, are acces la ceva ce oamenii nu ar trebui să știe niciodată. Ea așterne acest lucru într-o carte, apoi dispare. Însă nu dispare așa cum mai dispar oamenii din când în când. Ci nimic nu mai dovedește existența ei. Nimeni nu-și mai amintește de ea, cărțile ei nu mai există, iar lumea de azi arată de parcă Ioana nu ar fi trăit niciodată. Un singur om are încă amintirile existenței ei. Un singur om știe că ea a trăit cu adevărat și înțelege că o forță mai presus de ceea ce-i uman a intervenit și a șters-o pe Ioana tot așa cum ștergi un cuvânt scris cu creionul pe o foaie de hârtie.
Cătălin nu este doar un personaj. Mi-a fost prieten în studenție. Mi-a fost, îndrăznesc să cred, cel mai bun prieten. L-am introdus în carte fiindcă sunt de părere că literatura are și darul ăsta, darul de a prelungi viața. Și că, trăind în textele mele, curgând apoi în mintea cititorilor, Cătălin va continua să existe tot atâta timp cât vor exista și poveștile mele.
”Nu era depresie ceea ce-l lovea. Nici nostalgie și nici dispreț. Era mult mai rău. Toată suferința pe care o adunase în ani de zile, suferința lui ori a altora, necazurile celor pe care-i ascultase ori doar îi întâlnise erupeau în cascade fără sfârșit, de parcă barajul care le oprise până atunci într-un gigantic lac de acumulare tocmai fusese dinamitat. Și cascada asta mătura totul în calea ei. Îi tulbura privirea, îi răvășea chipul, îi cocoșa trupul, îi strivea inima.”