Presa scrisă
Am știut. Nu, nu am știu. Mi-am dorit să trăiesc din scris. Asta imediat ce am publicat prima povestire. Am visat, da, să trăiesc din scris literatură, însă nu știam cum să fac asta. Nu știam dacă există o cale și, când am înțeles că nu sunt tocmai în locul ori în timpul potrivit, m-am gândit că presa scrisă ar fi un compromis rezonabil. Că e tot o formă de a trăi din scris, la urma urmei.
Am început să public reportaje în Opinia studențească în ultimii ani de facultate, în redacția condusă atunci de regretatul Bogdan Lupescu. Apoi, întors la Brăila, m-am angajat ca redactor la cotidianul local Libertatea. Se întâmpla în aprilie 2000. Am luat la picior cartierele Brăilei împreună cu Nicu Mircea, unul dintre cei mai faini și mai talentați fotoreporeri pe care i-am întâlnit.
După primele reportaje, texte în care arătam, printre altele, fața hidoasă, necosmetizată a orașului, primarul de atunci al Brăilei, un fost primsecretar comunist, vorbea despre mine și despre o altă colegă din redacție, în plină ședință a Consiliului Local Municipal, folosind cuvintele cioate, vite, râme. Eram un puști sărac și pletos care-l enervase pe cel mai puternic om din oraș. Aveam 23 de ani, iar ura de atunci a primarului m-a ambiționat, cred. Am înțeles brusc faptul că sunt pe drumul cel bun, dar că trebuie să duc lucrurile la un alt nivel. Așa că în august nu mai lucram la Libertatea.
În decembrie, găsisem deja un investitor și lansam un alt ziar, construit de la zero alături de câțiva amici. Se numea Brăileanul și speram să fie o afacere prosperă și un ziar independent și acid. Cum ziceam, aveam 23 de ani. Mă îndrăgostisem de presa scrisă. Eram tânăr, idealist și un pic naiv. A trebuit să recunosc însă că realitatea intră uneori în conflict cu aspirațiile mele și am demisionat în aprilie 2001 de la ziarul la care visasem și pentru care muncisem o vară întreagă pro bono.
Mi-am lins rănile și am luat-o de la capăt. Am prins, pe la începutul verii, un post de redactor la Monitorul de Brăila editat de Double P Media. În toamnă, eram transferat la Monitorul de Galați pe funcția de Secretar General de Redacție, atunci când Double P a preluat redacția gălățeană, însă m-am întors la Brăila, când Monitorul s-a transformat în Obiectiv, în urma unui meci cu Culiță Tărâță, arendașul din Insula Mare a Brăilei. Am rămas în aceeași companie vreme de paisprezece ani. Am fost secretar de redacție, redactor-șef adjunct, apoi, din 2007 până în 2014, când am ieșit din presă, redactor-șef.
Am publicat reportaje, anchete, interviuri, caricaturi și, săptămânal, cel puțin un editorial. Am realizat ani de zile o pagină dedicată literaturii imaginarului (o vreme a fost singurul loc din țară în care se publica proză scurtă SF&F), vreo douăsprezece numere dintr-un supliment cultural gratuit (Obiectiv Cultural) și tot soiul de alte proiecte dintre care lucrul de care îmi amintesc cu cea mai mare bucurie rămâne Obiectiv Junior, o pagină pusă la dispoziția liceenilor din Brăila.
Am prins cei din urmă ani frumoși ai presei scrise. M-am aflat în mijlocul unei echipe puternice și am rezistat ca ziar de opoziție într-un oraș controlat de unul dintre cei mai abili baroni locali PSD. Am primit amenințări, am fost dat în judecată, am avut parte de înjurături de la postaci și am simțit fierul rece al cuțitelor înfipte în spate de la oameni pe care-i consideram prieteni.
Au trecut mai bine de cinci ani de când am plecat din presă și mai bine de doi ani de când am plecat din Brăila. Sunt întrebat adesea dacă nu mi-e dor. Și habar nu am ce să răspund.
E ceva miraculos într-o redacție de ziar. E ceva aproape magic în energia născută din faptul că un ziar trăiește o singură zi. Că în fiecare dimineață o iei de la capăt. Că lumea, universul, povestea unui ziar încep dimineața și se termină seara. Că ai o viață întreagă în cele zece, douăsprezece sau paisprezece ore cât stai în redacție. Și că apoi ai șansa să renaști. Ziarele sunt (îmi vine să spun că au fost) fluturii cuvântului scris. Efemeridele. Iar energia născută din renașterile acestea cu repetiție se descarcă cumva în oamenii din redacție. Într-o redacție de ziar, spiritul nu-ți poate îmbătrâni. Se poate urâți, se poate desensibiliza, se poate corupe, dar niciodată nu o să îmbătrânească, asta mi-e clar. Într-un fel, de energia asta, de galopul ăsta nebun, de fuga după subiecte, de toate nașterile și renașterile astea repetate uneori mi-e dor. Nu mi-e dor însă de ceea ce te poate urâți, desensibiliza, corupe. Iar de lucrurile acestea mi-e teamă că în ultima vreme este din ce în ce mai greu să te aperi ori să te ferești în presa scrisă locală. Dar – cine știe? – un spirit tânăr, idealist și naiv ar putea găsi soluții…