Poveste din Giradrigas

Când am văzut orașul, soarele era încă destul de sus pe cer pentru a încinge aerul. Sub coviltir, chiar dacă razele lui nu pătrundeau decât pe-acolo pe unde țesătura era mai rară, de-abia puteai respira, poate și pentru că desagii cu iarba lui Heros, cu ergot și alte leacuri de soiul ăsta își răspândeau mirosul.

Ar fi trebuit să ajungem în iarmarocul din Giradrigas cu o zi înainte, dar, pe drum, lucrurile nu voiseră să curgă așa cum plănuiseră tații, de parcă Cei Mari s-ar fi pus de-a-ndărătelea. Mai întâi, iar asta se întâmplase cu mai bine de o săptămână în urmă, o bivoliță își frânsese un picior. Tata Brasus, care o avea în stăpânire, trebuise să-i lepede hamurile și să mute o parte din mărfuri în alte căruțe fiindcă bivolița rămasă nu era îndeajuns de zdravănă să tragă de una singură întreaga încărcătură.

Eram pe câmpurile uscate din Calsa Merza, cam pe la jumătatea drumului ce duce de la Korganon la Giradrigas. După ce fusese slobozit din jug, animalul rănit stătea într-o parte, ținându-și copita ridicată. Îl priponiseră legându-i de gât o funie prinsă de un țăruș pe care îl înfipseseră adânc în țărână. Ne strânseserăm cu toții în jurul animalului și-i așteptam de-acum pe tați. Îmi amintesc că eram îmbrăcat, la fel ca toți băieții de seama mea, cu o cămașă lungă din pânză de in, strânsă la brâu cu o împletitură de cânepă. La gât, pe un șiret de piele, aveam prinsă o monedă găurită, primită chiar în primăvară, la a doisprezecea aniversare. Mamele spuneau că bănuții sunt descântați în așa fel încât să-i apere pe tinerii bărbați de farmecele ielelor, dar Seba, care-și primise bănuțul vara cealaltă, îmi zicea că asta-i doar o scorneală, și că totu-i făcut să arate că ne apropiem de vârsta taților, așa încât celelalte clanuri să-și ascundă fetele ori să le dea de pețit, atunci când ne-om întâlni.

Bivolița era neagră și avea coarnele întoarse, iar într-unul din ochii ei, cel dinspre mine, dacă aș fi fost îndeajuns de-aproape, m-aș fi putut zări. Chiar și-așa, de la depărtare, vedeam cerul răsturnat în el, iar pe noi, toată gloata strânsă laolaltă, mișcându-ne ca niște viermișori fără astâmpăr.

Tata Brasus avea fața pământie și o ciudă întunecată i se cuibărise pe chip stârnindu-i zbârciturile într-o încruntare continuă. Avea sprâncenele groase și negre, iar părul îi stătea zburlit. Ducea în mână o măciucă de lemn. Pe capătul bombat, ghioaga avea scobite fel de fel de litere și semne, cuvinte scrise poate pentru Heros, ca zeul să-și deschidă degrabă porțile pentru cei loviți cu ea în țeste.

Dintre toți tații, de Brasus îmi plăcea cel mai mult, însă tot de el îmi era și cel mai teamă. Vorbea frumos cu mamele și cu surorile noastre, iar seara, cânta din cobză ori din fluier. Ceilalți tați îi respectau poruncile și doar în fața lui Dicomes, cel mai vârstnic dintre ei, Brasus părea să-și plece capul. Era însă aprig la mânie și își ieșea din minți dacă se-mpiedica de noi când ne jucam de-a poarca printre corturi, în zilele în care zăboveam în preajma unui sat. Tot el ne învăța că, de va fi să fim prinși în vreo încăierare cu flăcăii vreunei alte familii, să-l lovim mai întâi pe cel mai mare dintre ei. Direct, de la-nceput, fără prea multe cuvinte.

Când ghioaga lui a lovit capul bivoliței, s-a auzit un trosnet de parcă un copac uriaș s-a frânt de la prea mult vânt ori de la propria-i povară.

Animalul s-a prăbușit apoi, însă ochiul în care priveam i-a rămas deschis, chiar dacă limpezimea lui s-a dus încetul cu încetul și-o pojghiță alburie i-a luat locul.