Bine ai venit în laborator. Dacă te interesează cum se nasc poveștile, dacă vrei să stai pe umărul meu și, eventual, să-mi dai peste mână când ceva crezi că nu e bine, cam ăsta e locul. Ce o să găsești aici:
- Fragmente de text aflate în lucru, note, tot soiul de schițe, pagini de manuscris, pe măsură ce povestea evoluează.
- Din când în când, o să poți vota culoarea ochilor personajelor și alte astfel de lucruri.
- O să citești bucăți de text care nu or să mai apară în varianta finală
- O să înțelegi cât de ofticat sunt că nu am timp pentru scris.
- 0 să mă poți muștrului când nu mă țin de treabă. Scriu destul de greu și mă gândesc că un brânci de la un prieten ar putea să-mi fie de folos.
- Mă ajuți să pun osul la treabă?
Claudiu
Cum ar fi dacă aș scrie proză realistă? Nimic fantastic, nimic SF. Fragmente de realitate prinse în cuvinte. Claudiu (titlu provizoriu) este prima poveste dintr-o serie de povestiri ce vorbesc despre felul în care moartea celor din jurul nostru ne influențează viețile.
12
FEB.
2020
(fragment)
Toată lumea din fotografie zâmbește. Eu, Irina, Stela și Claudiu. 28 decembrie 2003. O imagine de acum șaisprezece ani, la marginea unui drum ce leagă Brăila de Galați. Suntem îmbrăcați în negru, în vreme ce totul în jur alb. Ninsese binișor, iar copacii din spatele nostru erau prinși în promoroacă. Pare o imagine de basm, iar în fețele noastre vesele nu poți ghici nimic din ce avea să urmeze. Eu aveam 26 de ani, Claudiu 29. Îmi amintesc perfect ziua aia. Fotografia este făcută de fratele meu cu care călătoream de la Brăila la Galați, într-un Oltcit albastru. Ne oprisem acolo tocmai fiindcă pădurea de pe malul Dunării părea ruptă dintr-o altă lume. Nu citisem încă romanul lui C. S. Lewis, dar, dacă l-aș fi citit, m-aș fi gândit că pădurea înghețată părea ruptă din Narnia. Ne-am fotografiat, am admirat pustiul alb, apoi ne-am urcat în mașină și ne-am continuat drumul. Am făcut cumpărături pentru revelion.
Eu și Claudiu era slabi, înalți și aveam părul negru și lung.
Pe vremea aia, de sărbători, ne strângeam acasă la vreunul dintre noi. Beam bere, mâncam oareșce, fumam și stăteam la povești până spre dimineață.
Însă ceea ce vreau să vă povestesc nu s-a întâmplat în anul ăla, ci în 2006. Și nu de Crăciun, ci de Paște, însă am amintit de această fotografie fiindcă surprinde ceea ce eram înainte de toate astea. Niște adolescenți întârziați, veseli, fără griji. Câștigam puțin, dar suficient, aveam prietenii și părinții lângă noi, ascultam muzică și iubeam.