Teoria Flegmei. Apel la mitocănie
Editoriale amare
Am scris, cred, mai bine de 500 de editoriale. Câte unul sau două pe săptămână, vreme de zece ani. În 2008, a fost ideea editorului meu de atunci să fac o selecție pentru un volum de publicistică. Așa s-a născut ”Teoria flegmei. Apel la mitocănie”, o colecție de editoriale scrise și publicate în perioada 2004 – 2008 în cotidianul Obiectiv – Vocea Brăilei.
Ce rezolvă un editorial într-un ziar de provincie? Mai nimic. Naște dispute, cultivă patimi, strânge înjurături. Uneori sădește o sămânță în mintea vreunui cititor. O sămânță de îndoială. Cu privire la fapte, la oameni, la lucruri.
Anul apariției : 2008
Editura: Tritonic
Copertă: Paperback
Pagini: 256
ISBN: 9789737332
Dimensiuni: 21×12 cm
Despre ce-i vorba:
Atunci, la apariție, nu am avut mare încredere în cartea asta. Am avut mereu convingerea că textele de ziar se ard repede, că, într-un fel, au termen de valabilitate scurt. Însă răsfoind acum cartea asta, constat că deschide o poartă către anii aceia de dinainte de aderarea la UE . Și mai e ceva. Sentimentul că, în politica de la noi și în multe alte domenii, nu s-a schimbat mare lucru.
De la cititori:
Ce te frapează în primul rând la stilul lui Coman este faptul că nu relatează despre faptele cotidiene supărătoare într-o manieră pur jurnalistică: expeditiv și formal-neimplicat, ci transpare faptul că el în mod particular simte puternic ceea ce scrie. Acesta este ingredientul-cheie care îl diferentiază de alți ziariști, amprenta personală a scriiturii lui jurnalistice.
-Alex
O să las aici editorialul ăsta, poate cel mai subiectiv, mai sincer și mai fără ascunzișuri dintre textele pe care le-am scris fiindcă și în cazuri ca acestea, mi-e teamă că nu s-a schimbat mare lucru în România.
Necrofagii
Nu mi-am închipuit niciodată cât chin și ce lume amară se ascunde în spatele unei înmormântări. Ce zbatere fără noimă, ce muncă absurdă de organizare și câtă birocrație dublează durerea pe care o trăiește familia unui nefericit agățat de ghearele reci ale morții.
Zilele trecute, tatăl meu a murit. Știu, este o durere personală și m-am gândit o vreme dacă are rost să scriu despre lucrul acesta. Dar, la fel ca mine, fiecare dintre voi are ori a avut părinți și se va lovi ori s-a lovit măcar o dată de un astfel de funebru eveniment.
Nu vreau să vorbesc despre mizeria din spitale, despre banii aruncați în stânga și-n dreapta pentru o banală injecție, și aia cumpărată de la farmacia din colț, despre faptul că plătim ca proștii asigurări medicale care nu ne servesc la nimic, pentru că, oricum ai învârti lucrurile, în spitale nu găsești nici medicamente, nici echipamente și nici profesionalism ori bunăvoință, decât dacă plătești. Ici-colo, câțiva medici care nu și-au uitat jurămintele par duhuri sfinte pentru cei loviți de soartă și de boală.
Ei bine, cel mai înfiorător este ce se întâmplă după. Urci și cobori ‘jdemii de etaje din spital pentru o adeverință de constatare a decesului. Și aștepți. Ore. Alergi apoi cu hârtia în mână și cu o altă grămadă de acte la – a dracu’ ironie – Casa Căsătoriilor. Aștepți și aici câteva zeci de minute pentru certificatul de deces. Urmează cumpărături făcute cu nodul în gât și o goană nebună după o groapă în cimitir pe care nu știu cum o obții dacă nu ai prieteni. Alergi după biserici și preoți, și cumperi lumânări, tămâie și cărbuni, sicriu, cruce, prosoape și batiste de toate dimensiunile, adulmeci urma brutăriilor care pregătesc colaci de îngropăciune și iei aminte la toate grozăviile pe care ți le spun babele din fața blocului ori de aiurea, despre ritualul pe care tocmai îl construiești fără putință de împotrivire. Înmormântarea are o dinamică a ei, și tot universul pare că se duce la groapă în timp ce trupul tău bate străzile orașului după mormane de adeverințe și chitanțe, după oameni ce-și freacă palmele în timp ce-i tocmești să-ți poarte coroanele și crucea.
După trei zile în care n-ai stat o clipă, ultimul drum pare fără sfârșit, și ajungi să vezi o dulce ușurare în neagra groapă scobită în pământ. Dar chiar acolo, pe buza ei, trei cerșetori te mulg de suferință și nu ai vlagă să te împotrivești. Iar în final, când cel drag îți zace pe fundul gropii, îți dai seama că ai uitat ceva. Ai uitat sa plângi.
Crezi că s-a terminat? Urmează pomeni și parastase, de nu ai spate sa le poți duce.
20 aprilie 2005
Brăila