Una dintre spaimele mele este că, într-o zi, mi-aș putea pierde amintirile. Că m-aș trezi cu mintea goală și că aș merge așa, de colo colo, un bărbat rătăcit printr-o ceață opacă și grea. Ce am mai fi fără amintirile noastre? Ce ne-ar mai defini ca oameni dacă timpul ar șterge toate urmele lăsate de noi, toate gândurile, toate poveștile? Cred că, într-un fel, scrisul este și lupta mea împotriva acestei frici, o încercare zadarnică, dar necesară, de a prinde în cuvinte ceea ce altfel s-ar pierde pentru totdeauna.
Am avut câteva povești în 2024 pe care mi-aș dori să nu le uit. Unele au prins viață din paginile unei cărți, altele s-au născut în dialogurile cu oamenii pe care i-am întâlnit. Publicarea romanului Ultima carte rămâne pentru mine cea mai importantă poveste de anul ăsta. A fost lansat în primăvară, la Cărturești Carusel, într-o atmosferă pe care o voi păstra mereu în suflet, cu peste 200 de persoane, cu muzica băieților de la Changing Skins, cu Eli Bădică și Ion Manolescu alături de mine.
Când am văzut sala plină, cu lumina caldă filtrată printre rafturile librăriei și zâmbetele celor prezenți, am simțit pentru o clipă că timpul s-a oprit. Trupa Changing Skins este, într-un fel, personaj al romanului, iar piesa Play Inside Your Head, compusă special pentru cartea mea, a dus povestea într-o dimensiune nouă. Muzica lor a devenit o extensie firească a poveștii, un ecou sonor al universului pe care l-am creat. Faptul că băieții m-au invitat să fiu parte în videoclipul lor a fost un experiment care mi-a reamintit că poveștile se pot exprima în mii de feluri.
Iar reacțiile voastre la „Ultima carte” continuă să mă copleșească: 245 de evaluări, 70 de recenzii și o medie de 4.63 pe Goodreads, zeci de mesaje pe messenger, instagram, pe email, toate lucrurile pe care mi le-ați spus când ne-am văzut și pentru care uneori nu am reacție. Mulțumesc mult!
Anul ăsta am fost onorat să fiu invitat la două dintre cele mai importate evenimente literare din țară, Festivalul de Literatură de la Cluj și la FILIT Iași, locuri unde literatura este acasă. Întâlnirile cu cititorii din București, Iași, Cluj și Oradea și discuțiile cu scriitori, traducători, editori și elevi mi-au reamintit de ce scriu. Am menționat Oradea fiindcă în 2024 m-am mutat pentru o lună acolo și am scris la Haiganu. Tristețea zeilor, iar asta m-a ajutat să mai fac niște pași către finalul unei povești care mă chinuie de mai bine de șapte ani.
Pe partea editorială, 2024 a fost un an de muncă intensă. Sub umbrela Armada, au apărut vreo 30 de cărți.
Apoi, clubul de Lectură Armada pe care îl moderez lună de lună a ajuns la ediția cu numărul 100, un moment care mi-a reamintit că literatura poate crea comunități, că stabilește teritorii mentale, geografii imaginare în care avem loc cu toții. Întâlnirile Armada adună zeci de oameni în fiecare lună, iar discuțiile se prelungesc din spațiul librăriei Modul Cărturești, în mediul nonconformist al unor puburi bucureștene.
Trebuie să spun că le sunt recunoscător editoarei mele și colegilor de la Nemira pentru sprijinul și energia lor continuă. Librarii din toată țara, agenții literari cu care am avut bucuria să colaborez, jurnaliștii, bloggerii și influencerii care m-au sprijinit atât ca autor, cât și ca editor, au avut un rol esențial în a duce poveștile noastre mai departe. Dar, mai presus de toate, vă mulțumesc vouă, cititorilor. Datorită vouă, poveștile continuă să existe, să circule și să inspire. Nu închei fără să spun că lângă mine a fost mereu un om căruia nu o să pot niciodată să îi mulțumesc pe deplin pentru sprijin: Irina.
La finalul acestui an, când privesc în urmă, nu am cum să nu mă întreb ce va rămâne din toate aceste momente peste ani. Poate că nimic. Poate că amintirile noastre sunt doar niște luminițe fragile care pâlpâie pentru o vreme înainte de a se stinge. Dar cât timp ele există, cât timp poveștile își găsesc cititorii și aceștia le duc mai departe, fiecare adăugând ceva din sine, totul pare să capete sens. Scrisul, lectura, întâlnirile, toate devin o modalitate de a sfida nimicul care ne înghite.
Așadar, vă mulțumesc vouă, celor care citiți, celor care povestiți mai departe despre cărți. Împreună, dăm glas fiindului. Încă o dată, cum ziceam în urmă cu un an, să ne pregătim de un nou drum, de încă un miliard de kilometri în jurul soarelui, purtând poveștile cu noi.
Și fiindcă nu le-am prins pe toate câte au fost în textul de mai sus, las mai jos câteva fotografii care spun mai mult decât mâna de cuvinte pe care o am acum la îndemână.
