Este unul dintre lucrurile în care cred cu tărie și despre care am tot vorbit: că o carte există cu adevărat abia atunci când se naște în mintea cititorului. Abia atunci când sinapsele lui dau naștere personajelor și lumii făcute din gândurile scriitorului și din cuvinte scrise, cartea prinde viață. Cititorii sunt creatori în aceeași măsură în care sunt și scriitorii. De aceea, cred că relația dintre scriitor și cititor este comparabilă cu una de iubire, de încredere, de prietenie profundă. Pentru că scriitorii și cititorii nasc lumi împreună. Împreună. Iar legătura asta profundă nu ține cont de timp și de spațiu.
Primesc multe mesaje de la cititori. Unele se rezumă la mulțumiri sau felicitări, altele sunt întrebări despre evenimente ori despre cărți la care lucrez (da, încă primesc întrebări despre Haiganu 3 🙂 ). Uneori sunt provocat la discuții ca cea care urmează. Mihaela mi-a scris în una din săptămânile trecute și mi-a mărturisit că a stat ore în șir de vorbă cu un prieten, Ionuț, disecând „Ultima carte”. Și că are nevoie de ajutor. De fapt, uite, i-am cerut permisiunea să public dialogul nostru. Dar nu îl parcurge decât dacă ai citit „Ultima carte”. Conține spoilere și, fără contextul romanului, ar putea părea lipsit de sens. Dacă însă ai citit cartea, s-ar putea să găsești aici ceva interesant.
Mihaela: Bună, Marian! Îți scriu pentru că am citit în tandem cu un amic Ultima carte. Eu acum ceva vreme, Ionuț a terminat-o ieri.
Suntem amândoi de acord că e (încă) un roman excelent de la tine ❤️. A fost interesant să căutăm indicii pe tot parcursul lui și ne-a plăcut să găsim atâtea detalii autobiografice :)) Suntem amândoi fani Dark (seria creată de Baran bo Odar și Jantje Friese), așa că ziua de azi ne-a prins discutând până dimineața despre Manu, Alex și Ada. Ca să nu mai spun că ne place să citim cărți care rezistă la disecție, iar asta rezistă cum nu se poate mai bine!
Marian: Hei, Mihaela! Vă mulțumesc mult!
Mihaela: Dar (există un dar). Avem acum o dilemă. Ne-ar face mare plăcere să știm „ce a vrut să zică autorul”, dacă ești și tu de acord
Marian: Ha, ha. În legătură cu ce?
Mihaela: În legătură cu necesitatea celei de-a doua morți. Uciderea mamei lui George Lăpădatu. Dacă îmi permiți, voi încerca să rezum discuția noastră, ca să pot adresa întrebarea
Marian: Ok. Aștept. 🙂
Mihaela: Mă gândesc cum să fac un rezumat scurt, care să aibă și sens . Totul a pornit, de fapt, de la o mică dezbatere despre motivul personajului central care comite o crimă și e amnezic. Avem noi o problemă cu asta de la Olga Tokarczuk. De aici am ajuns la:
1. justificarea nevoii ca Ada să moară „de tot” și
2. ca Alex să fie criminalul.
După lungi dezbateri am căzut amândoi de acord că nu se poate altfel. Dacă ești curios, o să-ți scriu și de ce . Dar am ajuns la a doua moarte. Și am început să ne întrebăm de ce a fost necesar ca Alex să comită Ambele crime?
Urmează teoriile noastre pe scurt. Cu nota că nu „demontăm” cartea și nu o „rescriem”! Nu avem nici cel mai mic reproș față de acest roman, deși suntem mari cârcotași (există două typos, dar asta e o altă treabă). Ne place să vorbim și să înțelegem noi tot, și – mai ales – ne place o carte care ne provoacă și care ne permite să vorbim mult despre ea. ❤️
Deci: de ce a fost necesar ca Alex să comită Ambele crime?
✓ Dacă prima, de ce și a doua?
Prima crimă i-ar fi fost suficientă lui Alex ca motiv pentru a-l căuta pe Manu? Credem că da. Caz în care Alex nu mai e amnezic, dar își conștientizează determinismul și vrea să se răzbune pe scriitor. Încărcătura afectivă și ciclul dramelor în familie rămân valabile.
Însă ar mai fi ajuns Alex să-l întâlnească pe Matei și să-și afle statutul de personaj fără amestecul celor doi outsideri și fără dorința de răzbunare pe aceștia? Bineînțeles că nu. Trauma de după uciderea Adei, circumstanțele întâlnirii cu Matei și ale prinderii lui Alex de către poliție ar fi fost cu totul altele, dar credem că ar fi fost posibile. N-ar fi fost chiaaar cu totul alt roman
Am concluzionat că existența lui Castor & Sile și a doua crimă nu sunt critice pentru niciun element central dacă scoatem din ecuație amnezia selectivă.
✓ Dacă a doua, de ce și prima?
Caz în care cei doi sunt criminalii și Alex duce doar povara morală a uciderii unei bătrâne nevinovate.
Nu credem că această a doua crimă ar fi fost suficientă pentru a-l împinge pe Alex mai departe, până la final. Bătrâna e un străin, determinismul există, dar încărcătura afectivă se pierde. Tot ciclul dramelor în familie se pierde și el. Rămâne doar etica și o mică revoltă. A doua crimă capătă sens doar dacă există și prima, pentru a sublinia caracterul impulsiv și agresiv de care e legat Alex fără voia lui și pentru a fi un indiciu către (re)descoperirea primeia.
- Totuși… Ce aduce cu adevărat în plus a doua crimă, dacă există prima?
E aceasta cu adevărat necesară pentru a-l convinge pe Alex de faptul că el, cel prestabilit, nu e ceea ce își dorește, că nu îl reprezintă pe cel care e sau vrea să fie de fapt?
Chiar este a doua crimă necesară după ce Alex deja îl întâlnește pe Matei?
Și de aici cred că derivă și întrebarea legată de necesitatea amneziei disociate: amnezia pare necesară doar pentru ca Alex să comită a doua crimă.
În plus, avem acest uroborus intim (noi l-am numit, după cum ai văzut mai sus, „ciclul dramelor în familie”):
- mama este rănită de către iubitul străin (Alex) și soț
- Manu o pierde simbolic prin Ada, care e ucisă de către iubit (Alex)
- Alex își pierde iubita (Ada) din cauza lui Manu
- Manu e deconectat de la aparate de către Alex
A doua crimă pare că sparge norma. Se apropie de primul cerc prin:
- intenția inițială de răzbunare (dovedită apoi ca inutilă) și
- acel „stai, măi, mamă, măi!”, un leitmotiv ce precede adevărul despre prima crimă.
Dar aici Alex e outsider-ul și creează de fapt un al doilea cerc: ucide mama cuiva nevinovat de dinafara propriei familii.
Încercăm acum să înțelegem adevărata nevoie pentru Această Crimă. Poate ar fi interesant să citim cândva o a treia carte, în care George Lăpădatu, zis Castorul, îl caută pe ucigașul mamei lui?
Dar nu e ceva absolut necesar, pentru că scriitorul a murit oricum, și povestea prin care umblă Castorul nu va mai fi terminată niciodată.
Scuze, dar n-am reușit să scurtez mai mult
Știind acum cele de mai sus, dragă Marian, te rugăm să ne curmi chinurile și să ne zici – dacă ești de acord – care e adevărul absolut al autorului în ce privește a doua crimă
Marian: Cheia este aici:
Mihaela: Oh, oh, oh! Noi tocmai ne apucasem să recitim „cartea lui Manu”! Mulțumiiim!!! Mai dezbatem vreo câteva ore și-apoi decidem dacă e destul sau nu.
Marian: 🙂 Mulțumesc mult! Ideea este că atunci când a comis primele crime, personajul nu era liber. El era „scris” de autor. S-a eliberat abia în momentul în care Matei i-a dat cărțile. Și avea să rămână liber atâta vreme cât povestea rămânea neîncheiată.
Mihaela: Da, absolut! Asta știm! Dar voiam să înțelegem de ce a ales Manu fix această poveste pentru romanul său.
Marian: Ceva din pornirile lui proiectate de autor îi revin și mai târziu, când simte nevoia să o lovească pe Ada cu capul de volan. El se întreabă atunci de unde îi vin gândurile astea.
Mihaela: Ooo, asta cred că ne-a scăpat!
Marian: 🙂
Mihaela: Da, asta va trage la cântar. Pentru că sunt mai multe instanțe în care apar aceste proiecții, nu doar crimele în sine. Ceea ce creionează altfel și mai complet profilul lui Alex-personajul.
Marian: Dacă nu ar fi fost „eliberat”, probabil că povestea lui ar fi înaintat și ar fi cuprins o sumedenie de alte crime. Cel puțin asta spune Manu că ar fi vrut să facă.
Mihaela: Bun, bun, bun.
Marian: Bine, la un alt prag de lectură, povestea este și despre faptul că un creator devine creația propriei sale creații și este și ucis de aceasta. Creația își primește propria libertate și dreptul de viață și de moarte asupra creatorului.
Mihaela: Asta ne-a plăcut enorm! ❤️
Marian: Fiindcă ce avem la final nu este un paradox temporal, ci un paradox ficțional. Nu avem o călătorie în timp, ci o călătorie în ficțiune. Ficțiunea combinându-se cu realitatea, cu istoria. Fiindcă și istoria este tot o poveste.
Mihaela: Asta am lămurit la capitolul „de ce a putut Alex să stea 20 de ani în Grecia, nu exista pericolul ca povestea lui să fi fost terminată între timp?”
Marian: 🙂
Mihaela: Nu știu cum te face să te simți, dar sper că bine – noi am vorbit vreo 5-6 ore despre cartea asta și ne-a plăcut.
Probabil am continuat s-o… scriem și rescriem, doar ca să nu se mai termine.
Mulțumim mult pentru disponibilitate și ajutor!
Dacă mai găsim bănuieli că ne mai scapă ceva, revenim!
Marian: Mă onorează, să știi. Și vă mulțumesc mult pentru timpul dedicat și pentru că mi-ați luat povestea și personajele cu voi.
Mihaela: Nici nu se putea altfel! Nu mai spun că ne place tot ce scrii, dar ne place tare!
Mai avem o întrebare. Iartă-mă dacă sunt pisăloagă . Matei, pictorul, e o referință la un alt personaj? Sau „Jocul tainic”… ? Ar trebui să recitim „Omulețul…” oare?
Marian: Matei apare și în „Omulețul din perete”, da, iar Ioana Constantinescu apare în volumul meu de debut, „Nopți albe, zile negre”.
Mihaela: Recitim în cazul ăsta! Încă o dată, mulțumiri! Spor în toate și weekend fain!
