Știu și eu, ca mulți alții, că totul e zădărnicie. Și că peste toată zbaterea noastră se va așterne praful. Și că amintirea existenței noastre va putrezi până ce din ea nu va rămâne nimic. Vor trece zile, apoi decenii se vor scurge și alți oameni vor păși pe unde am pășit noi, vor locui în casele în care am locuit noi și vor forfoti în orașele în care am trăit noi până ce acestea se vor nărui, lăsând loc vântului ce va scobi în piatra asta ce se învârte cu 29,78 km/s în jurul soarelui.
Bilanțurile de la finalul fiecărui an și listele cu planuri și dorințe pentru cel ce vine sunt și ele iluzii ale unor victorii în lupta cu timpul. Praful se va alege de ele și de toate de „realizările” noastre, de toate cărțile și poveștile noastre, uitate cu totul mai devreme ori mai târziu. Toată viața noastră este un proces laborios, dar absurd și aproape amuzant, de a sculpta în apă.
Și deși îmi sunt clare toate aceste lucruri, m-am simțit dator, asemeni multora dintre noi, să îmi creez un sens și să-i dau glas. Cum sensul pe care mi l-am dat cu multă vreme în urmă este legat de povești, singurele care ne dau posibilitatea să trăim mai multe vieți într-una singură, anul ce tocmai se încheie a fost plin de ele. Și în vreme ce Pământul a parcurs aproximativ un miliard de kilometri zburând cu noi în spate, prin nimic, în jurul soarelui, în Armada, imprintul pe care îl coordonez la Nemira, au apărut vreo 40 de cărți. Lor li se adaugă cele 15 volume manga publicate în celălalt imprint de care mă ocup, Nezumi.
Dar, de departe, lucrul de care m-am bucurat cel mai mult în 2023 a fost că am reușit să închei romanul care mă măcina de o bună bucată de vreme. Spre finalul anului, am semnat și contractul de publicare, ceea ce îl aduce un pic mai aproape de ochii tăi.
În 2023 a apărut și o nouă ediție, ilustrată, a volumului Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, așa că anul ăsta a căpătat, așa, un aer festiv pentru mine. Asta e tot. În rest, din 2023 păstrez discuțiile cu oamenii la care țin, îmbrățișările, zâmbetele, întâlnirile cu cititorii, câteva mesaje, niște peisaje și un pic de muzică.
Cât despre 2024, am o singură țintă clară pe care mi-ar plăcea să o ating. Da, e vorba despre Tristețea zeilor, finalul trilogiei Haiganu. Sper să am, în sfârșit, răgazul și puterea să îl închei. Cam asta-i. Să avem energie pentru încă un miliard de kilometri!
