Pleci în grabă dintr-un loc. Poate pentru că s-a întâmplat ceva. Poate că trebuie să ajungi în altă parte, poate că te-a chemat cineva sau poate, pur și simplu, nu mai e de stat. Pleci. Nu închizi ușa în urma ta fiindcă încă nu ai terminat ce aveai de făcut acolo. Încă vrei să te întorci. Îți spui că o să revii în câteva clipe. Dar orele se scurg. Zilele trec una după alta. Timpul se adună între tine și ușa aia lăsată întredeschisă. Se solidifică. Anii sunt ca niște bolovani uriași acum. Și totuși, vine momentul ăla. Momentul în care te întorci. Spargi muntele care s-a cristalizat între tine și ușa rămasă întredeschisă. Faci pașii către locul în care ai construit o lume cândva. Ajungi, deschizi ușa, lași lumina să curgă înăuntru. Și te regăsești acolo. Umbrit, slab, prăfuit, dar încă acolo. Încă viu.
Așa m-am simțit când am reînceput să scriu la Tristețea Zeilor. Ca și cum o parte din mine rămăsese captivă în povestea neterminată. A trebuit să-mi reamintesc totul. Cum am început, cum eram, ce voiam să spun.
În 2012, când Mihai Ionașcu m-a invitat să fac parte din proiectul Harap Alb continuă, nu mi-am imaginat că voi lucra la povestea asta și în 2026. Fluviul Șoaptelor era, în mintea mea, o povestire relativ scurtă, nu mai mare decât Tinerețea doamnei Cala, de pildă. Urma, credeam eu, să o închei în câteva weekend-uri. Voiam să scriu despre întâlnirea dintre un copil oropsit și un zeu morocănos. Atât. Restul avea să vină de la sine.
În același timp, mă tenta ideea unui fantasy modern de extracție românească, o încercare de a aduce imaginarul nostru într-o zonă mai apropiată de ceea ce se întâmpla deja în literatura fantasy occidentală. Cine îmi știe poveștile din Omulețul din perete (scrise în majoritate înainte de a mă apuca de Haiganu) poate lesne înțelege că ieșisem cu totul din zona mea de confort, dar și că, într-un fel, mă întorceam într-un loc și într-o lume care mă interesa. Cu câteva luni înainte de invitația de a scrie despre Haiganu, publicasem un mic text despre basmul lui Creangă în revista americană Weird Fiction Review. Iar cine are volumul meu de debut va regăsi în povestirea Elegie pentru Drill, ceva din lumea prăbușită din Tristețea Zeilor.
Sunt trei lucruri care m-au surprins profund în timp ce am lucrat la trilogie. Primul au fost personajele. Pe Haiganu îl aveam. Povestise despre el Ion Creangă cu 100 de ani înainte să mă nasc. Îl conturase apoi Mihai pentru benzile desenate HAC! Doar că în momentul în care m-am îmbrăcat cu el, în momentul în care am empatizat cu el, în momentul în care mi-am imaginat că aud toate gândurile oamenilor, că știu viitorul și trecutul, că am fost alungat, pedepsit, condamnat, atunci am înțeles că nu o să scriu despre un personaj fantasy obișnuit. Haiganu era un zeu nebun, un zeu sfâșiat, iar povestea pe care urma să o scriu va avea o componentă de grotesc care va trece dincolo de tot ce am scris până atunci. Că lumea în care trăiesc personajele mele e crudă, sângeroasă, bolnavă. Și că acestei lumi și tuturor personajelor din ea trebuie să le opun ceva mult mai puternic: candoarea, fragilitatea, inocența copilăriei. Așa a apărut Zourazi, adevăratul personaj principal al seriei.
Al doilea lucru care m-a surprins au fost cititorii. Poveștile mele și-au găsit mereu drumul către oameni și am fost întotdeauna recunoscător pentru asta. Dar Fluviul Șoaptelor a adus cu el altceva. Un soi de pasiune pe care o întâlnisem rar până atunci. O apropiere cu care nu eram obișnuit. (Da, vă iubesc!)
Iar al treilea lucru a fost reziliența poveștii. Trecuseră deja ani de la închiderea revistei HAC! și o mare parte din mine se împăcase cu gândul că nu o să pot încheia trilogia. Că nu mai am timp, nu mai am dispoziție, nu mai am chef să duc povestea la capăt. Și că, poate, nici nu mai contează. Și, într-un fel straniu, tocmai atunci povestea a refuzat să moară. La fiecare lansare, la fiecare târg de carte, la aproape fiecare întâlnire cu cititorii, exista cineva care mă întreba: „Când apare Tristețea Zeilor?” Ani la rând. Iar întrebarea asta a contat mai mult decât îmi imaginam. M-a împins înainte. Mi-a dat vlagă. Și, într-un final, m-a făcut să mă întorc. Așa că le mulțumesc tuturor celor care au continuat să creadă în povestea lui Zourazi și a lui Haiganu, uneori poate mai mult decât am reușit eu însumi să cred.
Trilogia Haiganu se găsește AICI.
