Cum am ajuns în vârf


Cum am ajuns în vârfFiindcă în felul ăsta o să scap de multe întrebări, m-am hotărât să scriu aici cum am ajuns în vârf și să pun acest titlu ca să pară că mă dau mare, apoi să fac gluma aia că totul e un joc de cuvinte și că, știți, Apex înseamnă vârf – mulțumesc, Mihai Ionașcu, pentru idee. So… Textul ăsta este despre faptul că săptămânile trecute am semnat un contract cu Apex Magazine și că asta m-a făcut fericit, despre oamenii cărora aș vrea să le mulțumesc și despre cum s-a întâmplat toată povestea asta, că or mai fi și alții care vor să publice în reviste SF&F străine și s-or gândi că eu știu cum se face. Dar, în primul rând, scriu asta ca să mă ajut pe mine să retrăiesc cândva, în viitor, momentul ăsta.

Visele mele apar pictate pe pereți

Poate că am visat cândva să public în Apex Magazine. Nu, nu poate. Sigur am visat asta. Prin 2011 – 2012, când am publicat Fingers, mă apucase febra asta de a scoate capul în lume. Îmi făcusem cumva un plan și o listă de publicații cărora voiam să le trimit texte. Iar Apex Magazine se afla în primele 5. Am și trimis câteva povestiri către 2 – 3 reviste americane, însă am primit tot atâtea încurajări și refuzuri politicoase. Cred că tot atunci Sebi a lucrat varianta în limba engleză pentru The Small White. Lucrurile astea se întâmplau înainte de HAC!.  Așa se face că în momentul în care am început să scriu la Haiganu, am renunțat la proza scurtă și am abandonat și ideea de a publica povestiri în reviste străine. Visam să dau lovitura cu un roman, firește :).

Și a mai fost un moment, atunci sau poate mult mai târziu, când Mihai Adăscăliței m-a întrebat dacă sunt de acord să îi trimit câteva povestiri în limba engleză și, cumva, să fie agentul meu. I-am trimis, apoi a trecut mult timp și am uitat de toate. De altfel, povestea cu uitatul devenise la un moment dat foarte supărătoare și s-a lăsat cu lecitină. Acum memoria parcă nu îmi mai joacă feste, deși sunt destule lucruri pe care aș vrea să nu mi le mai amintesc. Prin urmare, a trebuit să schimb pastilele și să trec de la lecitină la chestii antistres și somnifere. Și cam gata, asta-i tot ce vă pot spune.

Mi-a scris Mihai în urmă cu ceva vreme că The Small White i-a plăcut Cristinei Jurado. Pac. Apoi am primit contractul. Știi, în cazul ăsta, eu sunt fetița aia din povestire: visez, iar visele mele apar pictate pe pereți sau devin realitate. Nu știu cum se întâmplă lucrurile astea, nu știu cum ajungi în vârf și nici cum te dai jos de acolo. Nu știu ce trebuie să faci ca să publici într-o revistă americană. Este exclusiv meritul lui Mihai Adăscăliței, agentul meu mai mult sau mai puțin oficial. De un singur lucru sunt sigur. Că oricâte chestii ai uita și oricâte pastile antistres ar trebui să iei, un ceva ar fi bine să nu uiți niciodată: să nu uiți să visezi.

Le mulțumesc așadar lui Sebastian Simion, lui Mihai Adăscăliței, Cristinei Jurado, lui Jason Sizemore și lui Lesley Conner. You have a place in my heart.

Apex Magazine a publicat povestiri premiate cu Nebula și Locus. În Apex au apărut texte semnate de Neil Gaiman, Jeff VanderMeer și de o mulțime de alți oameni pe care îi admir. Sunt mai mult decât onorat și încă nu-mi vine a crede (mi-e și frică să nu se întâmple naibii ceva până atunci) că în numărul din ianuarie se va afla povestea mea.

Acestea fiind spuse, mai adaug doar faptul că o să reîncep să scriu aici din când în când fiindcă s-au tot adunat lucruri despre care aș vrea să spun câte ceva. Despre cărțile Armada, spre exemplu.

Comentarii

comentarii

Categoria