Iata o mica secventa din textul la care lucrez acum:

Am 17 ani. Noaptea, în camera mea este atât de întuneric încât îmi pot imagina că sunt oriunde. Întunericul acoperă tot. Biblioteca, posterele lipite pe pereţi, păianjenul care îmbrăţişează un ţânţar deasupra şifonierului; întunericul calcă peste cărţile aruncate pe lângă pat, inundă biroul pe care sunt abandonate trei planşe de desen încă neterminate, îmi înghite casetofonul în care este blocată o casetă cu Smashing Pumpkins, apoi năvăleşte către mine şi mă înfăşoară, mă ţine strâns, teribil de strâns, şi nu pot să scap decât dimineaţă, când trei fire de lumină îmi curg direct pe pernă, sau, dacă nu mai suport strânsoarea, atunci când mâna îmi alunecă pe lângă pat şi culege de jos o lanternă subţire cu care reuşesc să tai întunericul în bucăţi. Să-i frâng strânsoarea.

Când raza de lumină străbate camera, îmi pare că bezna ţipă. Că scrâşnete subţiri, ca de dinţi  loviţi unul de altul se aud pe lângă mine. Şi că umbrele se retrag stânjenite-n pereţi. Toate, în afară de una. Din peretele din faţa mea pare ieşit, pe jumătate, un om.

Comentarii

comentarii

Similare:

”Omulețul din perete” în antologia ARGOS UNU.