Necrofagii


Nu mi-am închipuit niciodată cât chin și ce lume amară se ascunde în spatele unei înmormântări. Ce zbatere fără noimă, ce muncă absurdă de organizare și câtă birocrație dublează durerea pe care o trăiește familia unui nefericit agățat de ghearele reci ale morții.
Zilele trecute, tatăl meu a murit. Știu, este o durere personala și m-am gândit o vreme dacă are rost sa scriu despre lucrul acesta. Dar, la fel ca mine, fiecare dintre voi are ori a avut părinți și se va lovi ori s-a lovit măcar o dată de un astfel de funebru eveniment.
Nu vreau să vorbesc de mizeria din spitale, de banii aruncați în stânga și-n dreapta pentru o banală injecție, și aia cumpărată de la farmacia din colț, despre faptul ca plătim ca proștii asigurări medicale care nu ne servesc la nimic, pentru ca, oricum ai invirti lucrurile, in spitale nu gasesti nici medicamente, nici echipamente și nici profesionalism ori bunăvoință, decât dacă plătești. Ici-colo, câtiva medici care nu și-au uitat jurămintele par duhuri sfinte pentru cei loviți de soartă și de boală.
Ei bine, cel mai înfiorător este ce se întâmplă după. Urci și cobori ‘jdemii de etaje din spital pentru o adeverință de constatare a decesului. Și aștepți. Ore. Alergi apoi cu hârtia în mână și cu o altă grămadă de acte la – a dracu’ ironie – Casa Căsătoriilor. Aștepți și aici câteva zeci de minute pentru certificatul de deces. Urmează cumpărături făcute cu nodul în gât și o goană nebună după o groapă în cimitir pe care nu știu cum o obții dacă nu ai prieteni. Alergi după biserici și preoți, și cumperi lumânări, tămâie și carbuni, sicriu, cruce, prosoape și batiste de toate dimensiunile, adulmeci urma brutăriilor care pregătesc colaci de îngropăciune și iei aminte la toate grozăviile pe care ți le spun babele din fața blocului ori de aiurea, despre ritualul pe care tocmai îl construiești fără putință de împotrivire. Înmormântarea are o dinamică a ei, și tot universul pare că se duce la groapă în timp ce trupul tău bate străzile orașului după mormane de adeverințe și chitanțe, după oameni ce-și freacă palmele în timp ce-i tocmești să-ți poarte coroanele și crucea.
După trei zile în care n-ai stat o clipă, ultimul drum pare fără sfârșit, și ajungi să vezi o dulce ușurare în neagra groapă scobită în pământ. Dar chiar acolo, pe buza ei, trei cerșetori te mulg de suferință și nu ai vlagă să te împotrivești. Iar în final, când cel drag îți zace pe fundul gropii, îți dai seama că ai uitat ceva. Ai uitat sa plângi.
Crezi că s-a terminat? Urmează pomeni și parastase, de nu ai spate sa le poți duce.

Comentarii

comentarii

0 Comments

Add yours

+ Leave a Comment