În stradă

Poate că Brăila este o cauză pierdută. Aproape că aici a murit și speranța, călcată în picioare de impostură, de hoție și de sărăcie. Cele mai sclipitoare minți ale orașului au plecat de mult, iar cei câțiva oameni frumoși care s-au încăpățânat să rămâna ori care nu au putut pleca sunt, în mare parte, resemnați sau închiși în bulele lor de semiconfort. Blazați. E un oraș în care mediocritatea pare că a câștigat lupta pe toate fronturile. În politică, în afaceri, în cultură. Un oraș corupt în care mârlănia este deseori aplaudată și în care nici șoaptele nu mai vorbesc despre dreptate.

Am ieșit însă în stradă la Brăila, aseară. Am ieșit mai mult pentru mine. Fiindcă știu că vorba aia a lui Edmund Burke e adevărată, vorba aia care zice că ”pentru ca răul să triumfe este suficient ca cei buni să nu facă nimic”. Și parcă nu pot să nu fac nimic. Nu pot să accept că, pe șest, un grup infracțional organizat pune la cale marea evadare pentru o gașcă de complici închiși în pușcării sau aflați în drumul către ele. Și adevărul e că pare că multe lucruri nu poți să faci. Dar poți arăta că nu ești de acord cu asta. Poți ieși și poți vorbi cu cei care gândesc ca tine. Poți să te desfaci din strânsoarea resemnării. Și să înțelegi că, în final, solidaritatea poate muta munții.

Probabil că erau – 10 grade, însă m-a încălzit gândul că nu sunt singur. Nu mai mult de treizeci de oameni au venit în fața primăriei din Brăila. Puțini, evident, dar sentimentul ăla că există încă o licărire de bine în orașul ăsta înghețat e mare lucru. Că aici mai sunt încă oameni care înțeleg pericolul pe care-l reprezintă asaltul asupra justiției. Oameni care înțeleg că dacă răul ăsta va fi făcut, atunci chiar nu va mai exista nicio speranță. Întreaga țară va fi o Brăilă înghețată. Fără suflu, fără strălucire, supusă unui clan pentru care legea nu se aplică.

PS – O să ies la plimbare și în seara asta, pe la 18.00. Și mâine seară, și în alte seri. Până când totul va fi definitiv pierdut ori până când, din contră, atacul asupra justiției va înceta.

Începe turneul. Urmează stația Gaudeamus

nu vreau sa plecCe o fi în mintea unui scriitor care își face bagajele știind că o să stea pe drumuri o lună, călătorind din oraș în oraș și din librărie în librărie în încercarea de a-și promova noua sa carte? Vă spun eu că nu-i mare lucru. Nu-i mare lucru în capul lui acum, dar în inima lui e un amestec ciudat de griji și încântare, iar în sufletul lui stă ascunsă o spaimă. Spaima că va da greș. Cu cartea, cu turneul, cu oamenii. Spaima că nu-i chiar așa cum îi place să creadă că e, spaima că în cartea lui stau la pândă demoni ce-or să crească peste noapte și-or să-l înghită. Că or să-l absoarbă ca un vârtej.

Știi, într-o noapte am vizat că, pe neștiute, în timp ce toată lumea dormea, o mână invizibilă a șters tot ceea ce am scris vreodată. Și că, pentru o clipă, când am realizat asta, m-am bucurat. M-am bucurat că pot să o iau de la zero ca și când aș începe jocul din nou. Ca și când m-aș naște din nou. Apoi am crăpat și am plâns și am crăpat din nou de ciudă. Și am încercat să-mi amintesc tot ceea ce am scris. Și să-mi refac cărțile – rămase doar o adunătură de coli albe prinse între coperți colorate – cu aceleași cuvinte pe care le-am folosit atunci, întâia oară când mi-am pus pe hârtie ori pe sticla monitorului cuvintele. Dar cum? Oare cum începea prima mea povestire? Și oare cum se sfârșea? Ce sunt, de fapt, poveștile mele? Ce fel de amintiri sunt?

Huh! M-am luat cu vorba… De fapt, voiam să vă spun că peste câteva ore mă urc în mașină și o să pornesc către București, prima stație în turneul pe care l-am pus la cale cu sprijinul Editurii HAC!BD (mulțumiri speciale Ionelei că mi-a suportat toanele și răzgândelile) pentru ”Haiganu. Fluviul Șoaptelor”. În romanul meu, un profet colindă lumea prorocind venirea Zeului Osândit. Mi-am propus să fac și eu cam același lucru și să aduc la tine în oraș cartea lui Haiganu. Mâine ajung în București, la Gaudeamus, unde o să zăbovesc până duminică. Lansarea oficială este sâmbătă, de la ora 16.00, în sala de evenimente Mircea Sântimbreanu din cadrul complexului Romexpo, unde te aștept cu mare drag. Luni urmează lansarea de la Galați, apoi mă întorc pentru o zi la Brăila, apoi Brașov, Alba Iulia, Deva, Arad, Timișoara, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Bistrița, Cluj Napoca, Sibiu, Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe, Iași, Suceava, Piatra Neamț, Bacău, Tulcea și Constanța. O să revin cu detalii pe site, dar și pe Facebook și Twiter. Timp de o lună de zile, asemeni profetului care în cartea mea călărește o antilopă de fistic, o să fiu pe drumuri, bătând ținutul de la un cap la altul. Sper tare mult să-mi fiți alături și să-mi îngăduiți să împart cu voi aventura asta.

Daleru hadar nateduum!

 

De azi, „Haiganu. Fluviul Șoaptelor”, pe Supererou!

Haiganu. Fluviul SoaptelorAm bucuria să vă anunț că, începând de astăzi, romanul ”Haiganu. Fluviul Șoaptelor” este disponibil pe Supererou.ro.

Vă mulțumesc mult pentru susținere și vă doresc lectură plăcută.

Nu uitați să-mi scrieți părerea voastră aici, pe blog, dar și pe Facebook ori, printr-un review, pe Goodreads sau Supererou.

În curând o să revin cu vești legate de lansare.

Mă întâlnesc cu tinerii. La Book Land Evolution

evolutionAbia aștept întâlnirea de mâine (marți, 10 noiembrie, ora 15.00) de la Biblioteca Județeană Panait Istrati.

Am fost speaker și anul trecut în cadrul Conferințelor pentru tineri și m-am simțit excelent.

O să vorbim despre literatură, despre benzi desenate, despre muzica rock, despre libertate, presă, democrație, sacrificii, vise împlinite ori dezamăgiri și-om mai vedea noi despre ce.

Rugul aprins. Rămas bun, Andrei!

Andrei, în 2013, la Sfântu Gheorghe
Andrei, în 2013, la Sfântu Gheorghe

Tocmai l-am lăsat în pământ pe Andrei, brăileanul de 29 de ani răpit dintre cei vii de flăcările din Colectiv. L-am cunoscut pe când doar ce terminase facultatea de Arhitectură și atunci mi-a vorbit cu pasiune despre viziunea lui asupra zonei portuare a Brăilei. Mai apoi, alături de prietenii noștri comuni, am petrecut câteva zile în deltă și am călătorit împreună de la Sfântu Gheorghe până la Tulcea. Nu eram prieteni – în fapt, de-abia dacă ne cunoșteam – însă Andrei făcea parte din grupul de tineri admirabili ai Brăilei, din oamenii ăia ”de ispravă” pe care îi caut uneori pentru dialogurile mele televizate.

Mă gândesc acum la Andrei și la tinerii cu care și-a împărțit moartea ca la jertfele unui popor barbar pentru un zeu înfometat. Jertfe arse pe rug. Și tot sper ca sacrificiul ăsta nedrept să nu fi fost în zadar. Îmi doresc ca cele 32 (sau unde o vrea să se oprească numărătoarea asta morbidă) de vieți să nu se irosească așa cum s-au irosit sufletele tinerilor uciși în bătaie la mineriade ori ale celor împușcați în 89. Ci să dea startul unei schimbări. Și când spun schimbare, nu mă refer la revoluții violente, la răsturnări de guverne făcute cu pumnul și la oameni trași în țepe. Ci la o transformare din anormal în normal (am fost tentat să spun ”revenire la normalitate”, însă nu, România nu a fost niciodată normală). La o țară cu legi clare și respectate, cu autorități incoruptibile și cu politicieni interesați de binele public. Mă gândesc la asumări de răspundere, la demisii și demiteri, la procese transparente. Și la mai puțină manipulare.

Nu am scris vreun rând îl ultimile trei zile fiindcă am considerat tăcerea cel mai onest răspuns la toate grozăviile pe care le-am auzit și le-am citit în zilele de doliu. Prea multă propagandă și lipsă de decență înconjoară morțile acestor oameni, iar corbii care încearcă să se hrănească din ele par prea mulți și prea înfometați.

Rămas bun, Andrei!

O să mi-l amintesc mereu așa

Liviu Radu, președinte al juriului la concursul de literatură X-Fiction, Brăila, 1999
Liviu Radu, președinte al juriului la concursul de literatură X-Fiction, Brăila, 1999

O să mi-l amintesc mereu așa. Dispus să stea la povești cu noi, ăștia abia ieșiți din adolescență ce dădeam nas în nas cu scriitorii pe care-i citeam în reviste, pe la întâlnirile de la Buzău ori din București, prin 95.

București 1997
București 1997

Sau dialogând ore în șir cu Mihail Grămescu într-o cameră de hotel de la Brăila, prin 96. Ori ferindu-se de țânțari în tabăra de la Blasova, din 97.

Gaudeamus 2005, lansare ”Nopți albe, zile negre”
Gaudeamus 2005, lansare ”Nopți albe, zile negre”
Gaudeamus 2005, lansarea volumului ”Nopți albe, zile negre”
Gaudeamus 2005, lansarea volumului ”Nopți albe, zile negre”

Sau, mai târziu, vorbind despre ”Nopțile…” mele, la Gaudeamusul din 2005 – mi-a crescut inima atunci, da, și nici nu știu de-am apucat să-i mulțumesc, atât de emoționat eram.

București 2006 - Lansare ”Nopți...”
București 2006 – Lansare ”Nopți…”

Și-apoi, din nou, la o prezentare dintr-o librărie Diverta.

2006, Galele AtelierKult
București 2006, Galele AtelierKult
2006_kult1
București 2006, Galele AtelierKult
Ona și Liviu
București 2006, Galele AtelierKult. Ona și Liviu

Sau înmânându-mi un premiu la Galele AtelierKult ori șoptindu-mi în taină ceva, la petrecerea unei edituri. Ceva ce avea să conteze. Iar vestea asta, vestea asta că a plecat, pe asta o să o uit. Doar că am cam multe astfel de vești de uitat.

Butterfly effect. Congratulations, Jeff!

Marian Coman, Horia Nicola Ursu, Jeff VanderMeer și Michael Haulică
Marian Coman, Horia Nicola Ursu, Jeff VanderMeer și Michael Haulică

Pe Jeff VanderMeer l-am cunoscut cu niște ani în urmă, în București, cu ocazia lansării primului său roman publicat în România. Cred că se întâmpla în 2006. Tot atunci, și tot la Tritonic, grație lui Michael Haulică, Horia Nicola Ursu și Bogdan Hrib apărea antologia ”Transformarea lui Martin Lake și alte povestiri”, în care, alături de textul lui Jeff, mai erau incluse povestiri de Nicola Griffith și K.J. Bishop, precum și textul meu ”Testamentul de ciocolată”, ce a stat la baza romanului cu același nume pe care l-am publicat un an mai târziu.

Nu peste multă vreme, ”Le testament de chocolat”, în traducerea Coraliei Telea, era inclusă în antologia lui Horia Nicola Ursu și… Jeff VanderMeer intitulată ”Millennium Est. Cinq histoires fantastiques” și lansată la Festivalul Utopiales, în Franța. Dacă aveți prieteni cititori de limbă franceză și doriți să le dăruiți povestiri SF&F românești, puteți găsi cartea AICI (print) sau AICI (kindle).

Jeff avea să mă surprindă și mai târziu, semnalând pe site-ul său apariția experimentului meu Fingers and other fantastic stories, dar și printr-o utilă corespondență pe care am purtat-o via e-mail. Și-apoi, tot Jeff VanderMeer a fost cel care m-a rugat să răspund, în 2012, unei anchete derulate de Weird Fiction Review. Vorbind despre Harap Alb, în răspunsul acela am sădit, fără să știu, sămânța colaborării mele de mai târziu cu ”HAC!”.

Cum ziceam, ca și viața, literatura este făcută de multe ori din întâlniri. Și din amintiri. Și din strângeri de mână. Și din recunoștință. Și din miraculosul butterfly effect. Mulțumesc Mike, Horia, Jeff.

Noaptea trecută, ”Annihilation”, romanul lui Jeff VanderMeer, a obținut premiul Nebula, una dintre cele mai importante distincții dedicate literaturii SF. Nu am citit încă romanul, însă trăiesc o imensă bucurie pentru faptul că unul dintre cei mai generoși, mai pozitivi, mai talentați, mai deschiși și mai calzi oameni pe care i-am întânit este recompensat cu Oscarul literaturii de gen. Congratulations, Jeff!

Aș putea trăi într-un măr

apple20wormO familie de viermi trăia într-un rahat. Micul vierme o întreabă pe mama sa:
– Mamă, noi am putea trăi într-un măr?
– Da, fiule, am putea trăi într-un măr.
– Mamă, noi am putea trăi într-o banană?
– Da, fiule, am putea trăi într-o banană.
– Atunci, mamă, de ce trăim într-un rahat?!?
– Pentru că asta e țara noastră, fiule.

La Brăila, peste 60% din electoratul rural a votat cu Mickey Mouse. La Brăila, vreo 11% din voturi s-au dus la VC Tudor și Dan Diaconescu. M-am cam lămurit, dragilor. Devine din ce în ce mai clar ce avem de făcut. Am putea trăi într-un măr.

Nu vreau să plec! Sau nouă ne pasă

nu vreau sa plecNu vreau să plec. Nu am vrut niciodată. Am considerat mereu că am un rost aici, în oraşul meu, în ţara mea. Că nu am structura unui emigrant. Că nu mă caracterizează nici curajul exploratorului şi nici laşitatea fugarului. Că sunt dintre ăia care rămân să continue lupta sau ce-o fi viaţa asta de aici. Că nu pot înlocui limba română, de care sunt profund îndrăgostit, cu nicio altă limbă din lumea asta. Nici cu engleza, nici cu franceza, germana ori spaniola. Şi că cel mai mare defect al meu este fidelitatea. Faţă de locuri, de oameni, de obiceiuri, de propriile mele nostalgii. Prin urmare, nu vreau să plec. Nu vreau să emigrez.

 
Deşi mi-am văzut, unul câte unul, prietenii plecând. Deşi mi-au plecat părinţii şi fraţii. Deşi, dacă mă uit în jur, văd doar ruinele generaţiei mele. Doar colţurile teşite ale unor ziduri măcinate şi praful vânturat prin lume. O generaţie risipită, învinsă, ucisă.

 
Cu toate astea nu vreau să plec. Fiindcă sunt convins că există şansa de a reconstrui. Dar pentru asta trebuie să şi facem ceva. Trebuie să urnim ceva. Trebuie să ieşim din şablonul lor, din direcţiile imprimate prin resurse uriaşe de centrii de putere.

 
Eu o să votez duminică. O să votez, fără nicio reţinere, cu Monica Macovei. Fiindcă ştiu că voturile date pentru ea vor reprezenta arma cu care se pot impune condiţiile pentru ca lupta anticorupţie să continue. Fiindcă ştiu că voturile date pentru ea vor reprezenta punctul de la care putem începe reconstrucţia.

 
În funcţie de numărul acestor voturi o să-mi fie clar dacă lupta este definitiv pierdută. Dacă orice rezistenţă este în zadar. Dacă nu cumva e timpul să plec. Dacă România nu a încetat cumva să fie acasă.