Gaiţele! Strategiile răului

Nu cred că există piesă în dramaturgia românească mai încărcată de sarcasm decât „Gaiţele” a lui Alexandru Kiriţescu. Montată de sute de ori şi ecranizată de două ori, „Gaiţele” e atât de bine ancorată în mentalul colectiv al spectatorului român, încât pare cu neputinţă să fii surprins la o nouă punere în scenă. Pare. Fiindcă, deşi chiar mai fidelă textului original decât cele două excepţionale ecranizări (cu Draga Olteanu Matei, respectiv Tamara Buciuceanu – în rolul principal), montarea lui Radu Nichifor de pe scena Teatrului „Maria Filotti” îţi bubuie în faţă. Preocupat de mecanismele psihice ale personajelor, Nichifor surprinde prin ruptura de caricatural şi prin veridicitatea personajelor sale. Sâmbătă seara, atunci când am văzut eu spectacolul, pe scena din Sala Mare nu părea că se joacă teatru, ci că cele câteva sute de spectatori trag cu ochiul, printr-un act public de magie, în intimitatea unei familii pe ai cărei membri pare că-i ştii de undeva. I-ai văzut trecând pe lângă tine, poate chiar ai vorbit cu ei la un moment dat. Nimic nu-ţi pare cu adevărat străin în spectacolul lui Radu Nichifor şi tocmai asta e surpriza ce te ţine pironit în scaun fără să-ţi dai seama, vreme de aproape 3 ore. Ceea ce-ţi bubuie în faţă este răul de lângă tine. Citește mai departe…

Literatură, muzică, teatru

 

Literatură:

* Joi a fost întâlnirea cu scriitorii brăileni, la Biblioteca Județeană Panait Istrati. Foarte mulți tineri, lectură publică. Câteva detalii AICI.

* Tiraj epuizat. Ultimul exemplar din Testamentul de ciocolată s-a vândut, joi, la Brăila.

* Un review la Fingers and other fantastic stories, pe blogul unui tânăr scriitor, Ioan Alexandru Despina. AICI.

* Si tot Fingers, în lista de lecturi a unui blogger american. AICI.

Muzică:

* Vineri am fost la Galați, la redeschiderea clubului Zodiar. Un maraton rock cu Psihoanaliza, Remember Today, Over, Addiction, Greenish si The Mono Jacks. Mai jos, o piesă de la The Mono Jacks. Băieții m-au cucerit iremediabil.

* Addiction începe, la Constanța, turneul alături de Trooper.

Teatru

* La Brăila a început Festivalul de Teatru. Programul îl găsiți AICI. Vizionare plăcută!

Cornel Cimpoae. Gânduri pentru neuitare

Cornel Cimpoae

Când l-am atins pentru prima oară, Cornel dormea deja, în holul teatrului, ultimul său somn. Nu m-a văzut, nu am schimbat o vorbă vreodată. Îl ştiam doar de pe scenă. Îl ştiam doar pe Actorul Cornel Cimpoae. Pe Omul Cornel Cimpoae l-am cunoscut mai târziu, din povestirile colegilor şi prietenilor lui. Povestirile acelea încărcate de zâmbete şi de lacrimi deopotrivă, poveştile pline de nostalgie, care şterg tot răul lumii şi care păstrează sufletele vii, atunci când carcasele noastre se duc.

În urmă cu un an, Brăila a pierdut un Actor şi, odată cu el, toate personajele pe care el le-a întruchipat, toate piesele în care el a jucat. Şi fiecare dintre noi, spectatorii, a pierdut câte ceva. Citeşte mai departe în „Obiectiv – Vocea Brăilei”…

Iar AICI, textul pe care l-am scris în urmă cu un an.

Secvenţe inedite din interviul cu Radu Nichifor

Am discutat mai bine de două ore cu regizorul Radu Nichifor. În ediţia de azi a cotidianului Obiectiv – Vocea Brăilei puteţi citi un interviu de două pagini. Pentru cititorii blogului meu am mai păstrat o parte pe care o puteţi lectura acum în exclusivitate:

–  Din ce an ai lucrat în teatru?

– Cred că prima oară am călcat în teatru în ’93. Eram un puşti, eram cu un coleg, prieten foarte bun, cu Ciprian Nicolăeasa. Eram nişte puşti îndrăgostiţi de teatru. Era un actor care a însemnat foarte mult pentru noi, pentru tinerii de atunci: e vorba de domnul Bujor Macrin, care într-o sală mică plină cu douăzeci – treizeci de copii, care am fi cochetat cu meseriile astea dar nu aveam curaj, ne-a deschis o uşă, ne-a ascultat, ne-a dat cărţi de citit… Pe cei care voiau sa facă actorie i-a îndrumat. Mie mi-a dat cărţi de citit, m-a pus în contact cu nişte oameni.

– Apoi ai urmat facultatea? Ai plecat la Bucureşti?

– Nu… Am fost un an student al facultaţii de teatru din Brăila. Era domnul Motoi director atunci, era o situaţie foarte grea pentru teatrul din Brăila, rămăseseră foarte puţini actori după revoluţie. A fost o trupă foarte bună înainte de revoluţie în teatrul din Brăila, cu rezultate foarte faine. A fost perioada domnului Codrescu, extrem de bogată… S-a terminat construcţia clădirii, iţi dai seama că a fost o emulaţie… era un teatru nou. A fost perioada domnului Bălan, apoi a urmat o perioadă foarte grea şi foarte ciudată pentru teatru. Îmi aduc aminte că în ’93 Bujor Macrin juca, regiza, dădea cu mătura pe scenă, se ocupa de noi… Mai erau cinci sau şase actori în teatru, restul plecaseră. Fiind o trupă bună, imediat după revoluţie, după ce s-au deschis trupele, foarte mulţi actori buni ai teatrului au plecat. Brăila rămăsese cu şase actori… N-aveai ce să joci.

– Era şi o perioadă foarte proastă din punct de vedere financiar, nu?

– Era o perioadă ciudată, era o invazie de televiziuni, de cu totul alte lucruri. A fost o perioadă în care publicul nu prea avea chef şi mare drag de teatru, a fost foarte foarte greu. Omul acesta a fost foarte important pentru teatrul din Brăila. Cred că dacă n-ar fi fost Bujor Macrin atunci, probabil acum nu am mai fi vorbit de o instituţie profesionistă de teatru la Brăila şi cei şaizeci de ani pe care i-a sărbătorit teatrul s-ar fi oprit  acum vreo douăzeci. Din punctul meu de vedere, omul acesta a fost extrem de important atunci. Bine, şi acum… El este un actor foarte bun, dar atunci a fost omul providenţial. Pe noi ne-a stîrnit, ne-a provocat, ne-a ajutat, ne-a încurajat. A fost o perioadă foarte romantică… Imaginează-ţi că era director domnul George Motoi, brăilean şi el, chemat şi venit într-un moment greu pentru teatru. După ce am fost director încep să ştiu lucrurile acestea: n-ai trupă, o aduci! Dar dacă nu îi ai din oraşul respectiv, n-ai case, n-ai posturi, e o întreagă structură.

– Şi s-a luat atunci decizia de a se face la Brăila o facultate de teatru? 

– Nu era altă soluţie, nu se puteau aduce actori, n-aveau unde să-i cazeze, unde sa-i ţină, e o întreagă infrastructură pe lîngă fenomenul acesta şi, neavînd ce să facă, au luat soluţia asta. E un mare noroc că e un loc talentat aici. Brăila e un oraş talentat, e un pămînt bun pentru meseriile astea. Ştiu că s-au făcut nişte castinguri atunci şi vreo treizeci de tineri, de copii, au venit către teatru… Mi-aduc aminte că atunci – eram un puşti, trăiam din banii lu’ maicămea – şi mă uitam la Cornel Cimpoae care lucra, avea copil, repeta după ce scăpa de la serviciu, dormea zece minute între repetiţii şi mînca teatru pe pîine. Era pentru noi, ăştia mai tineri care nu aveam niciun fel de probleme, un model, era un om care voia teatru si îl făcea din tot sufletul lui. Din oamenii aceia… a fost o găselniţă de moment foarte inspirată de a face nişte actori.

 – Şi s-au făcut actori care au rămas pîna în ziua de azi, care joacă în teatru…

– S-au făcut actori, oameni cu cariere foarte faine, oameni care acum bat spre patruzeci de ani şi care acum sunt o parte extrem de importantă în nucleul trupei actuale. Trupa din Brăila e cumva structurată din două valuri. A fost aceasta infuzie masivă care a fost spre jumătatea anilor nouăzeci: Mihaela Trofimov, Cornel Cimpoae – Dumnezeu să-l ierte! – Valentin Terente, Emilia Mocanu, Dan Moldoveanu, Costică Burlacu, Vanesa, Monica Zugravu, Zane, Marcel, Ciprian Nicolăiasa şi mulţi oameni care nu mai sunt în acest moment în trupă: Profira Serafim, Violeta Haret, Dan Burghelea, Rădiţa Roşu, sunt foarte mulţi oameni… Cristi Simion, Sorin Militaru… Sorin era ziarist atunci… Noi eram zăpăciţii care voiam sa facem regie… Dragoş Mocanu, care a murit şi el – Dumnezeu să-l ierte! – tot student la regie, Mihai Deceanu… Cătălina Nedelea, Flori Popa… Foarte, foarte mulţi copii. Eram nişte copii!

– Spuneai că aceasta a fost perioada romantică, perioada în care au apărut valori, s-au construit nişte oameni, nişte caractere…

– Au apărut nişte oameni, s-au format nişte actori, ei au învăţat meserie pe scenă. Acum sunt douăzeci de actori în trupă şi cam jumătate din ei provin din perioada asta.

– Al doilea val a fost…?

– Al doilea val a fost undeva, acum aproape zece ani, probabil 2001 – 2002, cînd o clasă întreagă de la Iaşi, absolvenţi de Teatru la Iaşi – Marius Manole, Emilian Oprea, Liviu Pintileasa, Elena, Ramona, Alin Florea – care a venit un pic mai tîrziu – o altă actriţă foarte interesantă care a plecat între timp, Ludmila, o clasă întreagă, spuneam, a venit la Brăila. Sunt normale perioadele astea, din cînd în cînd o trupă are nevoie de sînge proaspăt, de împrospătare.

– Sunt, în fond, trei straturi: actorii vechi, Bujor Macrin, Liliana Ghiţă şi cele două valuri despre care spuneai…

– Da, din actorii vechi, în momentul acesta mai activează în teatru Bujor Macrin, Liliana Ghiţă şi Ana Zucu… E foarte interesant că trupa teatrului din Brăila are un „altoi” din Republica Moldova. Doamna Ana Zucu este de acolo, pictoriţa executantă este tot din Moldova. Ei au venit la un moment dat şi s-au lipit de trupa de aici. Ceilalţi oameni provin din aceste două valuri masive, două valuri succesive mari, foarte puternice, care fiecare a însemnat o etapă extrem de importantă.

– Şi a ajuns Teatrul Maria Filotti, în ultimii ani, să ia premii la nivel naţional, să aibă spectacole foarte bine primite de critică…

– Una din datele trupei de la Brăila şi a teatrului din Brăila era atmosfera extraordinară, deschiderea oamenilor, dragul de tineri… Să ştii că sunt foarte puţine locuri în care tinerii se pot urca pe scenă, în care sunt acceptaţi de actorii maturi. Nici aici, iţi dai seama că n-au fost lucrurile unse, dar a fost în permanenţă o deschidere şi-o atmosferă foarte plăcută. Cu mulţi dintre ei, din păcate, ne-am întîlnit şi ne-am adus aminte de perioada aceasta cînd a murit Cornel. Atunci a fost o revedere a aripii mai „old”, ca să spun aşa, a părţii acesteia mai romantice. Din păcate, pierderea lui Cornel, plecarea lui Cornel….

Citeşte interviul cu Radu Nichifor

Când moare un Actor

Cornel Cimpoae

Când moare un Actor nu moare doar un om. Nu moare doar un prieten, un amic, o rudă, un duşman ori cineva de care ai auzit cândva. Când moare un Actor se sting zeci, poate sute de suflete, pe care el, Actorul, le-a împrumutat pentru rolurile sale. Când moare un Actor e ca şi când s-ar prăbuşi un înger ce ar trage după el, în nefiinţă, vieţile celor de care, până atunci, s-a îngrijit. Da, când moare un Actor, lumea nu pierde doar un om, nu pierde doar un suflet, ci un lanţ întreg de vieţi, o serie întreagă de roluri pe care Actorul le-a jucat, pe care şi le-a însuşit, pe care le-a trăit. O mulţime de roluri cu care s-a confundat, cu care s-a înlocuit. Pentru care s-a abandonat.

Citeste mai departe

Sămânţa răului

Nu mai e vorba de incompetenţa guvernanţilor şi nici pe sărăcie nu cred că poate fi aruncată vina. Lipsa de educaţie nu mai poate fi folosită drept scuză şi cred că doar un anumit soi de sămânţă a răului, adânc sădită în noi, poate fi explicaţia pentru bătaia de joc la care supunem uneori locuri şi lucruri fără preţ.

În 2-3 ani, sătenii din satul brăilean Batogu au ras de pe faţa pământului un vechi conac boieresc, casa în care s-a născut şi a copilărit actriţa Maria Filotti. Au şters-o ca şi când n-ar fi fost. N-au reuşit să o distrugă comuniştii, care au confiscat-o şi au făcut din ea sediul CAP-ului şi locul de chermeze al ştabilor din cooperativă, însă au reuşit asta urmaşii consătenilor marii actriţe. Din cărămizile clădirii, sătenii din Batogu şi-au făcut coteţe pentru orătăniile din bătătură, iar în beciul rămas ca o gură deschisă, a durere, în pământ, au început să-şi arunce gunoiul de grajd. Bălegarul. Rahatul.

Fireşte, cazul casei în care a copilărit Maria Filotti, prezentat pe larg în ediţia noastră de ieri, este doar un exemplu al felului în care ştim să cinstim memoria celor care s-au ridicat dintre noi înfăptuind ceva.

Dar nu e vorba numai despre asta, ci despre faptul că încep să cred că înverşunarea cu care vorbim uneori despre corupţie şi corupţi, despre hoţie şi hoţi este o mască nesinceră pe faţa fiecăruia dintre noi şi că un zeu ciudat a sădit nu-ştiu-când în sufletul acestui popor acea blestemată sămânţă care ne mână întruna spre a face rău. Să razi, prin furt, de pe faţa pământului, cărămidă cu cărămidă, ţiglă cu ţiglă şi scândură cu scândură, o casă întreagă nu mai este „meritul” unei bande de hoţi fără niciun Dumnezeu, ci „rodul” complicităţii unei întregi comunităţi. De aceea încep să cred că nici n-am putea să avem vreodată o clasă politică de oameni corecţi, din moment ce în aproape fiecare dintre noi se ascunde un mic răufăcător pe care, uneori, doar lipsa unui anumit tip de curaj îl reţine de la rele. Şi ce mult aş vrea să mă înşel.

Teatrul denatureaza realitatile socialiste, tovarasi!

„Trezeste-te Braila!” striga Mihaela Trofimov in debutul piesei „Omul Perna”. Striga el, Actorul, dar striga de pomana. Un cor de sforaituri se aud in timp ce scriu acest text, iar nebunii ce joaca rol de doctori ne injecteaza tuturor somnifere in vene.
Pe cai mari cred ca se simt liderii PSD-ului local care pozeaza, mai nou, in critici de teatru plini de candoare. Socati, vezi Doamne, de limbajul violent din ultima piesa montata de Radu Afrim pe scena Teatrului Maria Filotti. Mihai Tudose, pudicul. Gheorghe Bunea Stancu, pudicul. Aurel Simionescu, pudicul. Tudose cere demisia directorului teatrului. Lui Stancu i se injecteaza ochii si crede ca piesele sint montate special pentru a-l scoate pe el din sarite. „Am inceput sa cred ca o fac premeditat!” sughita liderul CJ. Iar primarul… Primarul da verdictul: „Vom face o analiza!”
In 1983, „Faleze de nisip”, filmul lui Dan Pita, era interzis la 2 zile dupa premiera. La celebra conferinta pe probleme de cultura si arta de la Mangalia, Ceausescu insusi avea sa-l infiereze pentru „denaturarea realitatii socialiste”. Ieri, in conferinta de presa a social-democratilor braileni, Simionescu, care credeam (speram?) ca a scapat de reflexele comuniste, vorbea despre „actul de cultura educativ pe care trebuie sa-l faca teatrul”. Ridicolul in care se plaseaza liderii PSD este absolut si socheaza prin absurdul situatiei: trei nulitati culturale, una dintre ele cu grave probleme de gramatica, critica piesa de teatru scrisa de Martin McDonagh, unul dintre laureatii premiului Oscar, si regizata de Radu Afrim, cel mai apreciat si mai premiat tinar regizor de teatru roman – atentie! – fara sa o fi vazut inainte. 
Fireste, intr-un oras in care elevilor celui mai bun liceu li se interzice sa vorbeasca cu presa si unde cei care au curajul sa scrie despre faptul ca li s-a luat libertatea sint amenintati cu scaderea notei la purtare, intr-un oras in care presedintele CJ se zbate sa mute biblioteca la mama dracu’ pentru a amenaja in locul ei o popicarie, intr-un oras in care politicienii erau pe cale sa lase teatrul fara o bucata din sediu, intr-un asemenea oras, declaratiile si intentiile liderilor PSD par a fi normale. Astazi, maharilor din PSD trebuie sa li se inchine actorii si regizorii, miine ziaristii si scriitorii, poimiine vor face sluj in fata lor pictorii si dansatorii, iar peste vreo luna-doua, il vor ataca intr-o conferinta de presa pe Dumnezeu fiindca si-a permis sa ne nasca-n curu gol, vai, Doamne.

 

LATER EDIT:

* Reactii la declaratiile PSD-istilor braileni, pe blogul actritei Lorena Lupu.