Taxa pe ipocrizie

M-am enervat, m-am calmat si m-am enervat la loc ascultind explicatii, justificari, lamentari si comentarii legate de taxa de prima inmatriculare. Rebotezarea ei sub denumirea de taxa de mediu mi se pare insa, de departe, cea mai mare ipocrizie.
Intr-o tara in care programele de mediu sint doar dosare uitate prin sertare, dosare din care reprezentantii statului citesc fragmente pe la bilanturi unde aplauzele scirtiie precum bocitoarele la inmormintari, intr-o tara in care padurile se taie intr-o veselie vecina cu nebunia sub privirile complice ale autoritatilor, intr-o tara in care reconstructia ecologica a Deltei Dunarii stagneaza fiindca politicienilor din toate partidele nu le arde sa-si vada inundate terenurile in care si-au infipt ghearele si coltii, intr-o tara in care pentru implementarea perdelelor forestiere statul asteapta de vreo 10 ani probabil cornize, intr-o tara in care combinatele de la Copsa Mica ori Galati arunca in aer otravuri in cantitati situate peste orice limita admisa, iar statul se face ca nu vede, intr-o tara in care parcurile se transforma in cartiere exclusiviste in care locuiesc parvenitii statului, intr-o tara in care apele si aerul sint poluate de firmele unor afaceristi infipti in partide aflate la putere, intr-o tara in care cei mai mari poluatori se dau in stamba la televizor vorbind despre ecologie cu reprezentantii statului, ei bine, in aceasta tara, el, statul, introduce o taxa aberanta careia, ca sa-i gaseasca o justificare, ii spune taxa de mediu.
Este de notorietate cum unii precum Gheorghe Caruz, cu ale sale crescatorii de porci, sint pasuiti ani de zile pina sa se alinieze normelor europene de mediu, aruncind in pragul icterului un oras intreg, ori cum unii precum Culita Tarita, cu a sa TCE 3 Brazi, defriseaza munti intregi prin nordul tarii, sau cum unii precum indianul Mittal arunca noapte de noapte noxe in plaminii galatenilor fara sa dea doi bani pe amenzile primite ori pe obligatiile de mediu. Iar ca ei sint multi in Romania, ocrotiti in continuare de autoritati pentru un motiv sau altul. Si, in timpul asta, in secunda asta in care crescatoriile de porci deverseaza in Dunare hectolitri de fecale de porc, in secunda asta in care gaterele doboara zeci de arbori prin padurile Romaniei, in secunda asta in care furnalele combinatului galatean arunca in aer tone de gaze toxice, in secunda asta nu stiu care ministru incearca sa ma convinga de faptul ca taxa lui aberanta are nu stiu ce legatura cu mediul si ca statului ii pasa de ecologie…

Nu e vorba despre fotbal

Va mai amintiti ca, in urma cu citiva ani, ii asteptam pe jucatorii din „generatia de aur” sa ne scoata fotbalul din rahat? Cite sperante nu-si pusesera microbistii in revenirea in tara a lui Hagi, Lacatus, Dan Petrescu, Lupescu ori Gica Popescu… Citi nu vedeau in intoarcerea fiilor de aur ai fotbalului romanesc aruncarea peste bord a celor care doar ce pusesera mina pe cascaval si incepusera sa grohaie porceste pe la mese, fotografiindu-se alaturi de presedintii marilor cluburi europene…
S-au intors genialii fotbalisti, iar vocile care anuntau misiunea lor mesianica au inceput, incet-incet, sa se stinga. Un hotel la Mamaia, o tovarasie cu presedintele FRF ori o cirdasie cu impresarii au fost de ajuns pentru ca profetii sa taca, iar suporterii sa se resemneze cu eternii Sandu, Dragomir ori Becali infipti prin virful piramidei sportului rege. Invinsi de sistem ori de propriile caractere, genialii fotbalisti s-au transformat in umbre ori, mai rau, au preluat apucaturile celor pe care pareau ca-i contesta.
Tot despre sperante de-astea demontate a fost vorba si cind ne-am gindit la tinerii politicieni. Ponta, Boureanu, Olteanu, Seres, Daciana Sirbu ori Cosmin Gusa, iata citeva nume care imi vin acum in minte. Tineri, educati, sclipitori. Daca i-ai fi ascultat in campania electorala, ai fi putut paria ca sint gata sa dinamiteze Casa Poporului si sa schimbe felul in care se face politica in Romania. Si? Ce au schimbat? Chiar ieri citeam ca unii dintre ei sint campioni nationali la chiul de la serviciu.
In fine, ceea ce vreau sa spun este ca nu mai cred in generatii ori in persoane providentiale, nu mai cred in Noul ori in Viitorul Val, nu mai cred ca cei care au plecat prin lume se vor intoarce cu alta mentalitate si ca vor schimba ceva aici. Oricum ideile acestea au fost confiscate, violate si golite de continut – vezi, spre exemplu, partidul lui Gigi Becali intitulat pretentios „Noua Generatie”. Care noua generatie? Ca in afara de Becali, la Bucuresti, si de Ionel Alexandru, la Braila – care, fie vorba intre noi, numai din noua generatie nu face parte – zau ca nu stiu nici un reprezentant al acestui grup.
Bine, bine, si atunci, ce ne ramine? La ce sa speram? Sincer, as vrea sa cred in institutii. Si-mi pun sperante in faptul ca, la presiunile Europei, nu va mai trece chiar mult timp pina cind si institutiile de la noi vor functiona asa cum functioneaza pe tot continentul. Fiindca oricit am taragana lucrurile, e clar ca exista un singur drum.

Literatura de cartier

Stiu deja, de multa vreme, ca in viata culturala braileana este ceva putred. O dulce amicitie de fatada, care astupa aproape parinteste orice voce nemultumita. Scriitorii braileni se imbraca unul pe altul, cordial, in platose de laude stralucitoare si defileaza tantos, prin centrul satului, atunci cind din banii contribuabililor mai apare o carte, se mai organizeaza o lansare ori o mica chermeza de intelectuali. Cu banii contribuabililor apar carti atunci cind autorul este unul dintre Cei-Alesi, adica unul bine infipt in protipendada Brailei. Altfel, autorii se duc la cele doua-trei edituri din oras care au invatat sa traiasca din asta si isi scot maretele opere pe banii lor. Apoi le impart pe la prieteni si colegi de breasla. Din punctul meu de vedere, asta nu-i viata literara, asta nu-i literatura.
De acord, am mai spus lucrurile acestea si cu alte ocazii si, in fond, acesta a fost si motivul pentru care impreuna cu citiva tineri scriitori si critici am initiat o pagina de literatura si arta chiar aici, in ziarul „Obiectiv”, o pagina in care, in fiecare joi, autori care isi publica textele in reviste literare ori la edituri din capitala semneaza articole in care sint luate in „colimator” (si) volumele autorilor braileni. Textele pot fi citite si pe net, la www.obiectivbr.ro, sectiunea de „literatura si arta”. Ei bine, spuneam la inceput ca, la Braila, orice voce nemultumita este parinteste astupata. In cazul unei critici sincere, dar nemiloase, datele problemei se schimba, iar reactiile discrete sint inlocuite de amenintari cu procese, bataia sau moartea. Ieri am privit spectacolul ridicol al unui scriitor brailean care, suparat fiindca a fost publicata o cronica nefavorabila despre cartea sa, si-a dat jos pojghita de intelectual rasat abordind, in fata mea, stilul de neconfundat al baietilor de cartier. Am auzit apoi ca poetul cu pricina a urcat in Biblioteca Judeteana si l-a amenintat pe unul dintre colaboratorii nostri, motiv pentru care cel din urma va depune o plingere la politie.
Si gata, nu prea mai am cuvinte. La Braila, imi pare, pina si poezia este incumetrita cu violenta, iar puterea de a ramine drept in fata unei opinii care nu te avantajeaza si de a o combate cu argumente logice nu pulseaza in venele nimanui.

Focuri, fumuri si justitiari

Circula un zvon ca libertatea lui Corbu a costat vreo 200.000 de euro, iar un altul spune ca baietii din cartiere au facut cheta sa stringa banii astia, cu care au uns mai apoi chichitele intepenite ale sistemului de justitie ca sa mearga asa cum trebuie. Adica asa cum „trebuie” sa mearga un sistem de justitie intr-un oras in care ultima dezbatere pe tema combaterii coruptiei, dezbatere la care au participat reprezentantii institutiilor statului, s-a incheiat cu concluzia ca, in Braila, coruptia nu poate fi eradicata.
Un alt zvon zice ca un procuror brailean joaca intr-un film realizat de casa de productie a proxenetilor autohtoni alaturi de o fetiscana familiarizata cu trotuarele oraselor din Spania si Italia. Si ca, astfel, realizatorii filmului se tin departe de eventualele neplaceri pe care le pot avea din partea sistemului judiciar.
Tot un zvon, ba, as spune – chiar mai mult decit un zvon, spunea ca fotbalistul Banel Nicolita a fost scuturat de interlopii braileni fiindca s-a bagat prin afacerile din zona fara sa plateasca taxa de smecher la „tatal smecherilor”. Tatal smecherilor neaga informatiile ajunse prin presa doar pentru ca niste „zdrente de ziaristi” au pus botul la vrajeala. Fotbalistul neaga la rindul sau informatiile. Zvonuri, asadar.
Doar ca, daca am invatat ceva de cind ma aflu in presa, ei bine, am invatat ca fara foc nu iese fum. Si ca deseori vocile Brailei, care se fac auzite pe forumuri, de exemplu, au dreptate. Problema e ca fara probe, fara dovezi, fara nimic palpabil, vorbele ramin doar vorbe, vocile ramin doar voci. Ca, uneori, chiar si cu probe, nu se face nimic e o alta poveste.
Si tocmai faptul ca nu se face nimic, sau nu se face mare lucru sta la baza nemultumirii, frustrarii si neincrederii brailenilor. Si a revoltei. Fiindca daca pina de curind cititorii cotidianului „Obiectiv” isi exprimau, pe site-ul ziarului, doar nemultumirea fata de actiunea sau inactiunea institutiilor statului, de curind au aparut voci care propun si altceva. Cei mai activi dintre cititorii editiei electronice incearca sa se organizeze. Satui de faptul ca bandele de cartier fac legea in oras, ei au inceput sa-si schimbe numerele de telefon promitind sa-si faca singuri dreptate si sa curete Braila, daca cei platiti sa faca acest lucru nu sint in stare. „Ideea e sa fim uniti. De linsare ai auzit? As vrea sa vad si eu in care stat de drept au fost bagati in puscarie 100-200-300, sau 230.000 in cazul nostru, de cetateni pentru ca au vrut sa infunde mafiotii (…) Diferenta intre acesti mafioti si noi este ca ei au trecut peste aceasta frica in momentul cind au vazut ca pot imparti in stinga si-n dreapta pumni fara sa li se intimple nimic. Ei sint uniti: 20-30 si isi fac curaj unul altuia. Putem sa ne unim si noi, sa iesim in strada, sa vad cine are sa se atinga de sute de oameni. Asa am stat si cu Ceausescu de git atitia ani, 23 de milioane de oameni, tot din cauza fricii din sin cu care am fost crescuti si educati. Si unde am ajuns? In tarile civilizate, cind oamenilor nu le convine ceva ies in strada. Noi de ce sa nu facem la fel?”, spune un cititor. „Haideti fratilor sa ne intilnim! De ce doar scrieti? Haideti in fata la primarie sau pe Calarasi si haideti sa luam masuri impotriva tilharilor care ne terorizeaza… Aveti singe sa ne adunam in strada? (…) Sint disponibil sa ies pentru dreptate, si mai vin cu mine inca vreo 10-15 vecini care si ei sint terorizati (…)”, scrie un altul care isi publica si numarul de telefon pentru a fi contactat de cei care s-au saturat de domnia interlopilor.
Desigur, totul poate fi un foc de paie care sa se stinga la o adiere de vint. Dar lipsa de incredere pe care brailenii o au in sistemul de justitie este evidenta, iar gindul ca procesele s-ar putea muta din Palatul de Justitie in spatele blocurilor nu stiu daca ma bucura sau, din contra, ma sperie.

Dezamagiri de decembrie

Cite o zi de decembrie, in fiecare an de la o vreme incoace, imi pare o lovitura de ciocan pravalita in moalele capului. O scurta bufnitura trimisa cu ciuda de un copil caruia toate frustrarile, toate nemultumirile i-au construit o forta aproape supraomeneasca. De parca tot ce nu s-a realizat intr-un an intreg, toate esecurile celor 12 luni peste care ai trecut s-ar fi strins intr-o singura zi.
Nu stiu, zau, daca exista vreo legatura intre ziua aceasta si amintirea aceea indepartata dintr-un decembrie in care a nins doar cu singe. Habar nu am daca amintirea emisiunilor de la radio ascultate pe ascuns, a impuscaturilor si a sentimentului aceluia ca, uite, se intimpla ceva extrem de important sint responsabile pentru Ziua-lovitura-de-ciocan. Doar ca – nu-i asa? – iti incepi anul extrem de optimist, te gindesti la faptul ca lucrurile se vor schimba, in sfirsit, in jurul tau, iti faci o gramada de idei despre felul in care va arata lumea peste o luna, peste doua, peste noua ori peste un an, pentru ca, mai tirziu, sa constati ca schimbarile la care ai visat lipsesc aproape cu desavirsire.
Dezamagiri. Dezamagiri de decembrie. Sint dezamagit, de pilda, cind vad sute de batrini inghesuindu-se pentru o porcarie de bilet de tratament, exersindu-si, la 18 ani de la revolutie, reflexul de a da din coate dobindit in 40 de ani de comunism. Sint dezamagit, iata, ca a mai trecut un an, iar sistemul medical ramine un teritoriu al vracilor, unde, daca nu ai bani in buzunare si medicamente aduse de acasa risti sa-ti ratacesti zilele. Sint dezamagit fiindca invatamintul ramine acelasi sistem anchilozat pe care il stiu de ani de zile, sint dezamagit de politicieni, de judecatori, de procurori si de preoti, dezamagit de toti cei in venele carora statul si-a turnat singele neoxigenat si infestat cu vicii.
Ieri a fost pentru mine o astfel de zi. O Zi-lovitura-de-ciocan. Astazi ar putea fi pentru tine. O zi in care sa privesti in jur si sa te intrebi ce s-a schimbat fata de anul trecut si cite din sperantele tale s-au implinit. Apoi nu ar fi rau sa te intrebi cit te-ai schimbat tu in ultimul an. Si daca nu cumva singura schimbare pe care o vezi este aceea ca ai mai imbatrinit cu un an.

PD + PLD = LOVE

Egal LOVE pe naiba! Stai sa vezi ce nebunie o sa iasa la Braila, ce bisturie or sa se invirta prin aer, ce cutite or sa se infiga in spate si cite gheare or sa alunece pe ochii bulbucati si plinsi.
Personal am inteles si am apreciat existenta PLD ca pe o alternativa la PNL. Sau, mai bine spus, as fi putut sa inteleg si sa apreciez formatiunea liberal-democrata ca pe o alternativa la PNL. Doar ca oameni politici de calibrul doctorului Sabau, care nu m-au convins nici cind erau la APR, nici cind erau la PNL, nu aveau cum sa ma convinga nici atunci cind si-au schimbat blana in cea portocalie a liberal-democratilor. Si mai clara era treaba la Galati, spre exemplu, unde un lider PSD, fostul prefect Marius Necula, a ajuns printr-o bizara metamorfoza doctrinara liderul PLD. Va dati seama ce porcarie? Fost lider al social-democratilor din perioada lui Adrian Nastase va fi acum printre potentatii momentului in partidul lui Boc fiindca masina de cadre a lui Stolojan nu a vrut sau nu a fost in stare sa gaseasca un lider netavalit prin mocirla din stinga. Zic „mocirla din stinga”, dar sa nu credeti ca sint de parere ca pe la centru, pe la extreme ori prin dreapta o fi curat si frumos. Nu. Noroi e peste tot si, ce e mai rau, animalele ce se tavalesc prin el arunca din copite in toate partile doar-doar ne-or covinge ca sintem toti o apa si-un pamint.
Nu stiu, zau, cind o sa se incheie carnavalul asta macabru in care o mina de oameni se plimba dintr-un partid in altul sub tot soiul de pretexte, schimbind doctrine dupa doctrine, personalitate dupa personalitate, scaun dupa scaun, intr-o bizara schizofrenie fara leac. Migratii, comploturi, rupturi si fuziuni – clasa politica se combina si se recombina schimbindu-se aparent fundamental, dar pastrindu-si esentialul: lacomia, mediocritatea si lipsa oricarui proiect major pentru Romania.
Revenind la fuziunea PD cu PLD, in varianta braileana, o sa ma rezum deocamdata sa ma intreb cine va conduce filiala: eternul presedinte interimar Sabau sau dinastia Vasioiu? Se anunta un Ignat singeros.

Doua pericole. Doua angoase politice

Nu pot sa va ascund faptul ca ma bucur enorm fiindca partide ca PRM sau PNG nu au reusit sa obtina suficiente voturi pentru a-si trimite buruienile in Parlamentul European. Ma bucur, mama… cit ma bucur. Dar cu cit ma bucur mai mult, cu atit imi incolteste un gind care nu-mi da pace si care-mi picura stropi reci pe spinare. Un gind cu doua frici ascunse in el. Doua angoase politice.
Aidoma sobolanilor de pe o corabie gata sa se scufunde, animalele politice din partidele amenintate cu disolutia simt pericolul si incearca sa-si scape pielea. Tentatia migratiei, principala boala a politichiei romanesti va defini, indraznesc sa cred, acest sfirsit de an si inceputul anului urmator.
In fond, avantajul existentei PNG si PRM era, pentru mine, acela ca aveam idee cam pe unde se afla cei care imbratiseaza doctrinele extremiste. De acum insa, ei vor fi peste tot. Sau peste tot pe unde vor prinde loc. Peste tot pe unde vor fi primiti. Si, slava Domnului, PD, PNL, PSD si PLD au nevoie, toate, de citi mai multi prieteni in Parlament. Fie ei si prieteni de conjunctura.
Cel de-al doilea lucru de care mi-e teama este transformarea democratilor intr-un PSD reinventat. Deja bine-cunoscutele apucaturi ale reprezentantilor social-democratilor din perioada de glorie a lui Adrian Nastase devin vizibile. Mai ales in teritoriu. Aici unde lideri de partid de talia deputatului Vasioiu refuza sa vorbeasca cu presa neobedienta ori isi amaneteaza jurnalisti care defileaza cu fulare portocalii la git pe la intilnirile partidului. Aici unde sefa ISJ isi ia concedii medicale dupa concedii medicale pentru a nu fi demisa, asta dupa ce a aruncat in haos tot invatamintul brailean.
Faptul ca Partidul Democrat va cistiga alegerile viitoare devine din ce in ce mai clar. Ramine insa de vazut daca ceva-ceva se va schimba si in interiorul clasei politice, asa cum s-a schimbat in rindul electoratului, care si-a cristalizat viziunea asupra a ceea ce trebuie sa devina Romania, fiind gata sa elimine de pe scena actori de tipul PNG ori PRM.

Teoria flegmei. Apel la mitocanie

Dupa unul dintre ultimile mele editoriale din „Obiectiv” mi s-a reprosat, poate pe buna dreptate, ca indemn lumea sa nu se prezinte la vot. E adevarat, imi dau si eu seama, nu este o solutie sa stam acasa in ziua alegerilor, sperind ca, speriati de absenteismul ridicat, politicienii sa aiba o revelatie si sa ia laba de pe ciolan strabatuti de vreun miraculos fior etic. O clasa de politicieni caracterizata de tupeu, de lacomie si dispret fata de alegatori nu poate fi trezita brusc fiindca fie si 90% din electorat nu se prezinta la urne. Trebuie mai mult de atit.

Hahaielile becaliene, rinjetele tuturor cocotatilor in virful piramidei puterii, ochii lor sticlosi si lacomi, imbrinceala politica facuta de dragul unui spectacol maimutaresc, circul asta ieftin pe care il privim in fiecare zi sint, din punctul meu de vedere, un scuipat mare si urit pe obrazul fiecaruia dintre noi. Fara rusine, sintem scuipati in fata, in fiecare zi. Prin felul in care sint cheltuiti banii publici, prin modul grotesc in care au inteles sa comunice cu noi, prin faptul ca trec prin Braila din an in Pasti desi parlamentarii nostri isi deconteaza cheltuielile uriase de cazare in acest oras, prin modul in care chiulesc de la munca ori prin felul in care inteleg sa munceasca. Sintem scuipati. Sintem scuipati mitocaneste, din fundul gitului, ori fara curaj, din virful buzelor. Sintem scuipati de majoritatea politicienilor care vad in noi nu oameni, ci cifre seci in sondajele lor de opinie – unitati de masura care cresc ori scad in functie de felul in care, cred ei, zimbesc la camere ori isi faulteaza adversarii de pe scena politica. Sintem scuipati de liberali, de democrati si pesedisti, sintem scuipati de penegisti si peremisti, avem pe noi flegmele lor lipicioase si pline de virusul netransmisibil al puterii, viciul care-i teleghideaza prin viata.

Ei bine, poate parea o copilarie, insa ma gindesc la faptul ca am putea sa-i scuipam la rindul nostru. Gata! M-am saturat de saliva lor puturoasa, de balele care se preling din televizor atunci cind ii aud vorbind. E prea mult. Deja mi se lipesc picioarele cind calc pe asfaltul care musteste de scuipat, asa ca va propun, prieteni, sa mergem totusi la vot, atunci cind va veni momentul. Sa mergem la alegeri si, acolo, singuri in cabina, in spatele perdelei albastre, sa tragem cite o flegma sanatoasa in buletinul de vot. Sa ne amestecam apoi saliva in urna, dizolvindu-le tusul si naclaind in final toate voturile cu o pasta scirboasa, care sa le faca imposibil de numarat. Poate vor intelege in felul asta ca nu-i mai vrem. Ca nu-i mai vrem asa, pe liste si pe bani. Ca vrem vot uninominal, ca-i vrem cinstiti si profesionisti. Ca-i vrem asa cum trebuie sa fie.

Dinozauri in desert

Pe 15 septembrie, in ziua in care acest editorial a aparut pe prima pagina a cotidianului „Obiectiv”, m-am hotarit sa deschid acest blog. Daca am facut bine ori rau o sa vedem in zilele ce vor urma. Pina una alta, reiau articolul aici ca sa stim de unde plecam. 

Nu, nu mai am incredere. Nu mai am incredere in vocile voastre ragusite, in discursurile mestesugite, in gesturile voastre studiate, in parul carunt, nins pe la timple, nu mai am incredere in privirea voastra piezisa ori in sprincenele incruntate, nu mai am incredere in puterea voastra de a face ceva. Sinteti intriganti si rai, sinteti patati, corupti si mincinosi. Sinteti stricati. Defecti. Si nu, nu o spun cu rautate, ci cu un soi de mila. De voi, dar mai ales de noi, astia care trebuie sa va suportam dupa cum o familie necajita isi suporta tatal nebun, betiv si violent.

Nu mai am incredere in dumneavoastra, domnule Vasioiu. Filiala locala a Partidului Democrat este o gradina pustie in care nu mai creste nici macar o buruiana tinara, ca despre trandafiri si panselute nici nu poate fi vorba. N-ati semanat nimic pe tarla in atitia ani de zile si, uite, locu-i gol. La urmatoarele alegeri o sa defilati cu aceiasi oameni de care ne-am saturat. O sa va cocotati in cap de lista si o sa zburati spre Parlament un stol intreg, gratie presedintelui Basescu de pe urma caruia s-a umflat PD-ul cit un taur din grajdurile de la Pamplona.

Nu rideti domnule primar. Sinteti seful unui partid care nu-si da seama ca e pe moarte si ca paseste pe scena politica asemeni unei fantome printr-o casa bintuita. Va doare-n fund de cei care cred in liberalism si care au sperat ceva de la formatiunea de dreapta in fruntea careia ati ajuns in urma unui meci dezonorant cu un alt intrigant politic, doctorul acela care a fugit de alegeri ca dracu de tamiie.

Nu-i asa, domnule Sabau? Ce fel de politicieni oti fi voi, astia care va feriti de uninominale, astia care gasiti tertipuri sa nu care cumva sa ajungeti fata-n fata cu alegatorii? Chiar si cu aia din propriul partid. Credeti ca daca il tineti de mina pe Stolo o sa transpiram de emotie, probabil, si o sa ne apuce tremuratul. Ne lasa rece, domnule doctor, sinteti o apa si-un pamint.

Domnule Stancu, opriti-va o clipa din ascultatul zgomotului pe care-l face acumularea dobinzii banilor la banca si priviti-va partidul. Ar fi trebuit sa fie un partid de stinga, sa dezvoltati proiecte pentru amariti, sa aveti grija de infrastructura de la sate, ca, vorba aia, sinteti presedinte de CJ. O-ho, cite ati fi avut de facut… Dar ce stinga zic eu? Cu 40 de miliarde cistigate in trei ani, chiar daca ati fi privit lucrurile din stinga, tot v-ar fi baleat imaginea. Si numai oameni de-astia, de stinga, vad ca aveti prin partid, oameni care-si fac nunti de miliarde.

Cum as putea sa am incredere in voi, cind v-ati batut joc nu numai de cei care v-au ales, ci si de propriile partide, pe care le-ati transformat in deserturi prin care pasiti doar voi, dinozaurii politici. Tinuturi sterpe prin care se mai tirasc libarci oportuniste si pupincuristi celebri ce migreaza dintr-un desert in altul. Asta sint partidele voastre. De PRM si PNG n-as pomeni. Sint capcanele pe care tot voi le-ntindeti electoratului roman, si v-ati legat de ele prin funii nevazute, facind din masonerie reteta voastra alchimica de a avea mereu miinile curate.

Mi-e teama ca n-o sa mai vin la vot, stimati dinozauri. Nu o sa mai vin pina n-o sa scormoniti orasul asta dupa oameni noi. Nu o sa mai vin pina n-o sa va deschideti partidele, pina n-o sa gasiti tineri cu capul pe umeri, interesati mai mult de oameni si mai putin de propriile portofele. Si problema nu este ca nu o sa vin eu, ci ca, din vina voastra, o sa va treziti cu urnele goale.