Permiteti sa raportez

Am fost copil de trupa. Ma rog, copil de trupa e un fel de a spune. Ideea e ca mi-am petrecut mare parte din lungile vacante de vara prin curtea unitatilor militare, pe puntea vreunei vedete ancorate in port, flecarind cu marinarii, rontaind pesmeti dintr-aceia uscati care se umflau cit toate zilele daca ii puneai intr-o cana cu ceai, ori jucindu-ma de-a v-ati ascunselea cu alti copii de ofiteri, pe coridoarele inguste ale vapoarelor militare romanesti. Am vazut armata de dinainte de ’89 prin ochii neexperimentati ai copilariei si am fost fermecat, o vreme, de disciplina cazona, de „robotismul” aproape comic al soldatilor, de saluturile sablon, de uniforme si de arme.
Apoi a venit revolutia si niste tineri recruti s-au impuscat unii pe altii, am mai crescut un pic si am abandonat gindul de a urma cursurile unui liceu militar. Dar am continuat, din cind in cind, sa-mi pierd vremea dincolo de gardurile inalte ale unitatilor militare. Doar ca ceva se schimbase in felul in care priveam lucrurile. Tristetea soldatilor, dorurile lor, dar si rautatea cu care ii priveau pe proaspetii recruti ori felul in care li se vestejeau visele, devenisera mai vizibile pentru mine. Am inceput sa pricep, incet-incet, ca sub bocancii lustruiti impecabil se ascund picioare pline de bataturi dureroase, ca sub masca stralucitoare a militariei obligatorii se mototolesc destine.
Pe 7 iunie 2003, un soldat de la Simleul Sivaniei s-a sinucis prin impuscare in timpul executarii serviciului de garda. Pe 16 septembrie, la Baia Mare un soldat si-a impuscat patru colegi, si apoi s-a sinucis. Pe 19 iulie 2004, un militar de la Ghimbav si-a tras doua gloante in cap cu pistolul mitraliera. Pe 26 noiembrie 2005, la Bacau, un soldat s-a impuscat in timpul garzii, iar pe 19 septembrie 2006, la Lipova, un altul si-a impuscat un camarad in cap.
Am fost de citeva ori la un pas de incorporare, dar am reusit mereu, uneori pe ultima suta de metri, sa evit sa intru in sistem. Am luat parte la „despuierea in grup”, intiia umilinta pe care o traiesc tinerii chemati la oaste, si am completat testele psihologice pe care am certitudinea ca nu le evalua nimeni dupa cum scrie la carte. Dar am fentat-o. Am fentat armata vreme de mai bine de 10 ani, convins fiind ca nu sint facut pentru asta si ca obligativitatea efectuarii stagiului militar este o incalcare flagranta a unor drepturi elementare ale omului. Dar chiar si asa, desi am fentat-o, militaria a scos ce era mai rau in mine: a trebuit sa ma fofilez, sa mint si chiar sa dau spaga.
Ieri, s-a incheiat haituirea. Alaturi de alte mii de tineri romani, am rasuflat usurat cind timpul pina la ultima incorporare s-a scurs. Am scapat de armata! Si ma bucur ca de acum, militari vor fi doar cei care isi doresc cu adevarat sa fie.

Pe scurt

Asa e, nu am mai scris de o gramada de vreme aici. Vreme in care am facut asa:
– am fost un week-end la mare, am revazut Mangalia si strada pe care am locuit. Pentru ca nu am mai trecut pe strada aia de vreo 20 si ceva de ani, senzatia a fost teribil de stranie. Totul parea mai mic decit imi aminteam. Am fost dezamagit de faptul ca a disparut smochinul pe care il stiam intr-o anume curte de linga blocul cu pricina.
– am fost un week-end la munte.
Restul nu conteaza. Poate doar faptul ca „Eit” a stirnit discutii pe atelier si ca n-am mai scris nimic. Nimic, nimic. A… am mai scris editoriale pentru ziar. Da, si pentru ca tot mi-am amintit, am luat si un premiu la un concurs national de editoriale. Premiul I, al doilea an consecutiv… Ca doar asa am avut bani de munte.
Si a mai fost ceva. Am primit Helion nr. 4 cu „Tineretea doamnei Cala” in el. Arata tare bine revista, da’ tot imi vine sa rup pagina aia cu porcaria de articol despre Maic. Doar ca pe partea cealalta incepe textul meu.

Cotcodac!

Precum gainile, ma urc si eu acum pe cotineata si strig in gura mare ca am mai facut un text. Azi l-am inceput, azi l-am terminat. Nu, nu am finalizat „Amnezia…”, caci m-am trezit cu astalalt in cap. E drept, m-am gindit cumva la el de ceva vreme, dar mai mult in gluma. Ma rog, intr-o gluma macabra… Sper sa nu supere prea mult povestirea asta. Scopul ei e altul.
Deci… cot-co-dac! Am facut un text. Se cheama „Eit”.

De toamna

De citeva zile nu prea stiu ce e cu mine. N-am chef de scris, n-am chef de munca si nici de petreceri, mi-e dor de tata, de mama si de prietenii mei morti. Cred ca sint un partener de discutii fitzos si moracanos. Freak. Nu-mi mai vine sa zimbesc, iar in stomac parca am fluturi. De parca miine as avea un examen.
Ma uit de-o ora la Amnezia mov – ma simt verde deja, ca o planta – si nu pot sa scriu un rind. Adica scriu. Si sterg. Cred ca o sa sterg si rindurile astea, nu stiu de ce mama naibii ma tingui pe-aici.
A, si ca sa fiu si mai nervos, o sa-mi amintesc ca mi-a aparut un text intr-o revista si ca baietii nu s-au invrednicit sa-mi trimita revista. Ba au mai publicat si o porcarie de editorial, de mi-e rusine ca mi-a aparut povestirea in publicatia lor.
 
In rest, de toamna. Struguri, Evora si amintiri.

Recenzii, prezentari

Am gasit pe un site o prezentare a antologiei „Transformarea lui Martin Lake si alte povestiri”. Habar n-am cine a scris recenzia, dar tare faina e. Mi-a gidilat orgoliul, recunosc.
Dar ca veni vorba, am citit si alte prezentari acolo. Excelente. Picnic la marginea drumului”, spre exemplu. Ca tot e una dintre cartile mele preferate.
 
Altceva? Scriu. Acum vreo doua zile m-a izbit certitudinea ca mai trebuie sa-mi storc un text din cap. Si m-am mirat ca nu m-am gindit la asta pina acum: copilaria Calei. 

Amnezia mov

Am ajuns acasa dupa mai bine de o saptamina de colindat prin munti. De ieri m-am apucat de scris la „Amnezia mov”. Inca nu sint sigur ca o sa pastrez titlul asta, dar momentan imi place.
Mi-e un pic teama de povestea asta fiindca ma impinge pe niste drumuri pe care am mai fost si risc sa ma blochez in citeva clisee personale. Si in nici un caz nu-mi doresc asta. Dar ce zic eu aici? Nu am scris nici o pagina macar si am inceput sa ma pling. Hai, la treaba!

Carturesti, Carturesti…

Ideea este urmatoarea: marti 15 august, incepind cu ora 18.30 o sa fiu la libraria Carturesti, de pe Magheru, la lansarea volumului „Transformarea lui Marin Lake si alte povestiri”, o antologie realizata de Horia Nicola Ursu  pentru editura Tritonic.
Este o colectie de patru texte, dintre care unul imi apartine. Celelalte sint semnate de Jeff VanderMeer, Nicola Griffitth si K.J. Bishop. Toti trei sint laureatii din ultimii ani ai celor mai importante premii din lume pentru literatura fantastica si SF. Da, ma simt onorat ca am fost selectat intr-o asa companie si sper ca, in caz ca o sa cumparati/ primiti/ imprumutati cartea asta, sa nu va dezamageasca textul meu. Gata, o sa las modestia la o parte si o sa va promit citeva zeci de pagini de literatura buna si o poveste pe care nu o veti uita curind. In plus, garantez pentru textele lui VanderMeer (SUA), Griffitth (Anglia) si Bishop (Australia), in asa fel incit, chiar daca nu aveti incredere in scriitorii romani, macar pentru textele semnate de straini sa cautati cartea asta si, poate, dupa lectura textului meu, sa-mi cautati si volumul „Nopti albe, zile negre” ori sa va aplecati atentia spre literatura scrisa de autorii romani contemporani.
Mai multe detalii o sa gasiti pe blogul lui Horia care chiar acum se afla intr-o calatorie prin tara impreuna cu Michael si Jeff VanderMeer.
Cam asta e. Va astept la Carturesti.

Acusica in librarii

Citez de pe blogul fiction.ro (www.weblog.ro/fiction_ro):
„Au intrat in tipografie:
Veniss Underground de Jeff VanderMeer, traducere de Mircea Pricăjan 
Reţetarium de Costi Gurgu
Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri, antologie de Horia Nicola Ursu (cuprinde texte de Jeff VanderMeer, Nicola Griffith, Marian Coman şi K.J. Bishop; traduceri de Mircea Pricăjan, Roxana Brînceanu şi Cezara-Maria Păstrăv)
– revista Fiction.ro nr.3
Poze şi amănunte pe măsură ce vor veni cărţile de la tipar.”
 
Un comentariu zice ca pe 7 august cartile vor fi in librarii. Asa ca nu pot decit sa ma bucur. Sint tare curios sa vad cum arata antologia. A, si vreau si cartea lui Gurgu. Si revista.
Si asta la prima strigare.