Despre scris (II) Copilării, violențe și benzi desenate

Revista Orion 3Știu, a devenit un clișeu ce o să spun la început: în anii 80 n-aveam internet, televiziune, jocuri pe calculator. La Brăila, mulți dintre congenerii mei se jucau și se băteau în fața blocului. Aterizat aici din Mangalia, un oraș mic și liniștit de pe litoralul Mării Negre, unde să îți cumperi un Pepsi chiar și de la o alimentară ceaușistă nu era așa un miracol, violența și sărăcia Brăilei m-au șocat. Copiii ăia se băteau serios, cu bâte și bolovani, cu pumni și picioare, se amenințau ori se jefuiau la poarta școlii și în fața cinematografului. Unii dintre ei au performat și au ajuns, la maturitate, capi ai lumii interlope ori au înfundat pușcăria. Mai târziu, am citit și am scris despre ei prin ziare. Povestea e că, nu neapărat conștient, m-am autoexilat din lumea aia, așa că atunci când nu pedalam pe o bicicletă galbenă Pegas Modern cu coarne lungi, ca de Harley Davidson, obișnuiam să-mi petrec zilele în casă jucându-mă, desenând ori citind.

În perioada aia am descoperit Almanahul Anticipația și tot atunci am dat peste revistele Orion, unde am întâlnit primele benzi desenate românești. Îmi amintesc perfect cum discutam cu frate-miu despre desenele tipului ăluia care semna Viorel, legându-și cea de-a treia literă din nume, de anul desenului: Viorel 88, Viorel 89… Pe Viorel Pîrligras l-am cunoscut mai târziu, și am continuat să-i citesc benzile desenate, inclusiv în timpul studenției, la Iași, unde, într-un cotidian local îl publica pe ”Oscar”. Același cotidian care găzduia ”Supernova”, suplimentul în care mi-am publicat prima povestire.

hac24Odată cu numărul 24 al HAC! mă încearcă un sentiment nou. Faptul că îmi apare numele pe aceeași copertă cu al celui care m-a ajutat fără să știe să visez, atunci, în Brăila cenușie a anilor 80, este mai mult decât o mare bucurie. Este bucurie amestecată cu nostalgie, cu un pic de copilărie și de dor de oameni care nu mai sunt. Mulțumesc frumos, Viorel Pîrligras pentru ceea ce nici nu știi că ai făcut pentru mine și, cred, pentru alți copii și adolescenți din anii 80.

Despre scris (I). Copilării nucleare

Copilării nucleareÎn ziua în care am auzit întâia oară ceva despre Cernobîl, mă jucam cu un cerc zburător în Fabrica de Case, împreună cu fratele meu. Cercul zburător era, chiar așa, un cerc din plastic portocaliu care, într-un final, a ajuns pe un acoperiș de unde n-am reușit să-l recuperăm fiindcă tata, care ne însoțea, nu ne-a lăsat să ne cățărăm. Era o zi călduroasă de duminică – probabil 4 mai după cum arată calendarele vremii, iar tata vorbea cu cineva despre explozia de la centrala nucleară. Pentru mine, un copil de 8 ani, treaba asta a sunat cumva. Adică a sunat așa: Muanta mia! Explozie?! Centrală nucleară?! Ce mișto! Apoi, după ce am ajuns acasă, ai mei au continuat să discute în șoaptă despre Cernobîl, pericole, Ceaușescu, radiații, bla bla, însă amintirile mele se estompează aici.

În săptămâna următoare, la școală, ni s-au dat niște pilule portocalii, gelatinoase –  de parcă cineva ar fi făcut biluțe din cercul zburător topit la soare pe acoperișul de azbest din Fabrica de Case. Și gata. Acesta e accidentul de la Cernobîl păstrat în mintea unui puști din anii 80.

Am folosit această secvență fiindcă se împlinesc 30 de ani de atunci, însă puteam folosi orice amintire. Sunt fermecat de felul în care funcționează memoria copiilor, detaliile colorate și jucăușe care însoțesc evenimente dramatice și am încercat să folosesc procesul ăsta în textele mele (inclusiv în Haiganu. Fluviul șoaptelor) alături de atmosfera și de locurile prin care am copilărit. Lumea aceea distopică, bolnavă, de dinainte de 89, filtrată prin ochii copilăriei, este pentru mine cea mai prețioasă sursă de inspirație și se regăsește în multe din poveștile publicate în Nopți albe, zile negre, precum și în secvențe din Testamentul de ciocolată ori din povestirile mai noi (Albilița, Lică, Omulețul din perete), dar și în texte ce stau să vie.

Gata. Să vă mai zic de-astea?