A murit Don Simon și nu am un titlu pentru asta

Don Simon - Împotriva SataneiÎn anii ’90, atunci când, adolescent fiind, am început povestea asta cu scrisul, erau câțiva tineri autori pe care îi admiram. Eram convins că au tot ce le trebuie pentru ca în câțiva ani să cucerească lumea. Teme, lecturi, libertate, revoltă, încredere, curaj, umor, cuvinte, talent, dorință, vise, idei, profunzime.  Tot, înțelegi? Aveau tot.

De vină erau doar anii ăia mai ciudați și mai dificili, dar știam că anii or să se încheie cumva și că atunci când toate se vor fi așezat, tinerii ăia geniali își vor găsi drumul către cele mai tari edituri din lume, poveștile lor din ce în ce mai bune vor apărea apoi în volume publicate în tiraje mari, alți oameni vor face filme după romanele lor, lumea se va bate să le ia interviuri, librăriile vor avea în vitrină postere cu ei și cu cărțile lor. Pe vremea aia, pândeam textele lor în câteva reviste acum uitate, iar când am început să-mi împart cu unii dintre ei niște răsărituri de august pe o insulă din mijlocul Dunării, să mă bucur de libertatea lor, să cred că încep să înțeleg resorturile ce-i animau, să îi văd scriind pe o pătură în fața cortului, cu o bere în mână, să râd la poantele lor ori să le spun câte ceva – Dumnezeule, să le spun ceva, ce dracu să le spun? Nu, în niciun caz nu pot să le arăt vreun text de-al meu. Bine, poate o să-i arăt ”Nopți albe…” lui Petrică – când au venit toate astea, am început să simt că se aprind chestii în mine, e sentimentul ăla că nu ești singurul care scrie despre chestii ciudate sau că nu ești singurul ciudat care scrie chestii, sentimentul că se poate. Și că, dacă citești și dacă scrii destul, dacă simți muzica din cuvinte, o să poți și tu să… O să poți și tu să. O să poți și tu. Încerc să spun că m-a ajutat mult întâlnirea cu ei. Mi-a dat tot ce aveau ei și nu știam cum e să ai ori m-a ajutat să descopăr ceea ce aveam, însă nu știam că am. Teme, lecturi, libertate, revoltă, încredere, curaj…

Această prezentare necesită JavaScript.

Apoi nu știu când a trecut vremea. Știu doar că anii cei buni au întârziat să apară. Nimic din ce credeam că o să se întâmple nu s-a întâmplat. Editurile cele mari, tirajele, filmele… Nimic! Nici nu știu când unii dintre ei s-au oprit din scris. La un moment dat au dispărut revistele, apoi pe ei i-a absorbit viața. În 2001, am cumpărat Împotriva Satanei, singurul volum al lui Don Simon, iar niște ani mai târziu, Între bariere, cartea lui Doru Stoica. Povestirile lui Ivone nu au apărut în volum. O vreme am sperat că, în taină, ei pregătesc ceva. Că vor exploda deodată romanele lor, că va fi un vârtej, o furtună ca aia de după eclipsa din 99, că Rabi Lunatecul le va publica 20 de titluri la o editură care publică numai secrete și bestselleruri. Că o să înțeleg ceva.

Dar adevărul e că nu e nimic de înțeles. Totul e zădărnicie!

Petrică Sîrbu a murit. Don Simon a murit. Nouă ne-au rămas autograful de pe Împotriva Satanei, câteva fotografii și niște amintiri.

Și o senzație aiurea. Ca și când mintea mea ar vrea să tușească fiindcă nu mai poate să respire. Că mi se îneacă cu gânduri. Cu un ghem de gânduri.

Iar acum nu o să spun ”Rămas bun, Petrică!” fiindcă știu că undeva, într-o țară normală, în România aia perfectă care există dracu știe în ce univers paralel, tu trăiești în continuare, ești un scriitor celebru, publici la cele mai tari edituri din lume, iar după romanele tale se fac filme.

Rămas bun, Petrică!

 

Comments

comments

Lasă un răspuns