Nu mai plătesc un stat hapsân

N-am suportat niciodată cozile. Rândurile interminabile, ca nişte maţe lungi, colcăitoare, ieşite din trupurile unor instituţii ce trag să moară. Am încă vii amintirile îmbulzelilor din spatele magazinului alimentar din Radu Negru, unde „luptam” pentru uleiul, carnea ori zahărul date pe cartelă înainte de ’89.

Sau cozile, la fel de umilitoare, la cinematografele „Pescăruş” sau „Bulevard” pentru nesperata posibilitate de a vedea „Imperiul contraatacă” sau vreun alt film scăpat cine ştie cum de sita prin care treceau doar pistoalele lui Sergiu Nicolaescu, seminţele lui Mărgelatu, nişte filme nord coreene şi lacrimogenele pelicule indiene. Ştiu, „povestite” ori rememorate acum, cozile alea se încarcă de mângâierea blândă şi indulgentă a nostalgiei, iar pentru copiii ori adolescenţii de azi rămân de neînţeles. Citește mai departe…

Comments

comments

Lasă un răspuns