Haiganu. Fluviul șoaptelor (primul episod)

Haiganu

… Toate celelalte or să vină…
… Lumea se schimbă…
… Aruncă toate pietrele și cântărește fulgii… Șum, șum, șum…
… Nu podoabele sunt importante, cât măduva din oasele sufletului…
… Iar apa care curge nu se mai întoarce…

Miliarde. Miliarde de șoapte. În fiecare secundă, neobosite, de nestăvilit. Ca o apă. Ori ca un popor de greieri ce aleg să cânte în același timp. Miliarde. De câte ori nu-și acoperise Haiganu urechile urlând, poruncind ori implorând să se facă liniște!? De câte ori nu așteptase Haiganu un răspuns la întrebările pe care le arunca acolo, în mijlocul fluviului de șoapte, ca pe o momeală într-un cârlig de pescuit!? Dar nu, niciodată nu primise răspuns. Vocile nu știau să asculte, nu știau să răspundă.

Fluviul curgea mai departe, învolburat de cuvinte, întunecat și rece. Haiganu smulgea uneori din mulțime o singură voce și o asculta cu atenție, în timp ce, în fundal, fluviul șoaptelor continua să murmure. Parcă mai liniștit. Parcă mai puțin răutăcios. Parcă mai înțelegător. Și așa reușea să adoarmă. Cu cușma trasă pe față și o singură voce torcându-i în minte ca o pisică alintată și recunoscătoare. O singură voce. De regulă una joasă, gravă: un vraci ce-și rostea rugăciunile către Derzelas ori o femeie ce-și mângâia copilul bolnav implorând-o pe Kotys ori pe sora sa, Bendis, să-l țină în viață. Erau voci calde, liniștitoare.
Voci care te lăsau să adormi. Citește mai departe…

Comments

comments

O parere despre “Haiganu. Fluviul șoaptelor (primul episod)

Lasă un răspuns