Cum îmi devine simpatică Elena Udrea

Nu mi-a plăcut niciodată Elena Udrea. Mi-a părut o păpuşă Barbie teleportată în arena circului politicii româneşti din motive asupra cărora nu o să insist aici. Şi, da, impresia mea este că scandalurile din jurul Ministerului Tineretului şi Sportului (cazul Ridzi) şi Ministerului Turismului (cazul Udrea) au la epicentru sume de bani care, într-un fel sau altul, au recompensat sau au servit organizării unor evenimente de natură electorală, fapte ce, într-o ţară normală, ar trebui sancţionate de justiţie.

Ceea ce se întâmplă zilele acestea şi felul în care se vede că funcţionează comisia de anchetă, acest stabor inchizitorial al politicienilor români, are însă darul să transforme imaginea Elenei Udrea din cea a unei piţipoance de lux, într-una de Ioana D’arc reinventată. Fiindcă oricât de antipatice ţi-ar fi hienele, atunci când o haită-ntreagă sare pe una singură, te loveşte compasiunea. Iar dacă lupta „victimei” capătă valenţe eroice, hiena-care-luptă-cu-hiene îţi va părea o gazelă curajoasă. În fond, principiul rezistenţei Elenei Udrea, de „singur împotriva tuturor”, a fost brevetat cu succes de Traian Băsescu şi a funcţionat de minune ani la rând.

Citeşte mai departe

Comments

comments

Lasă un răspuns