Exerciţii de scris (în doi) 1. Aluzii… steampunk

 

Domniţa cu buton

Marian Coman: – Doamna, cât e ceasul?
Lorena Lupu: – Ce e asta, o aluzie?
Marian Coman: – Si daca ar fi o aluzie, ce?
Lorena Lupu: – Insinuezi ca as fi o frivola?
Marian Coman: – Nu, dar cred ca ati putea sa-mi reparati ceasul. Stiti, am o problema la mecanisme. Îmi ticaie prea tare. Mi-e teama ca o sa fac infarct.
Lorena Lupu: – Nu am calificare pentru asa ceva!
Marian Coman: – Din cauza dumneavoastra bate asa, domnisoara…
Lorena Lupu: – Dar ce legatura am eu cu ceasul dumneavoastra, domnule? Par ceasornicar?
Marian Coman: – Pai nu, dar imi dati impresia ca stiti sa ascultati. Ticaitul, vreau sa spun. Auziti cum face? Tic-tac-tic-tac…
Lorena Lupu: – Va rog frumos sa nu ma bruscati auditiv. Am o problema cu ciocanelul si scarita!
Marian Coman: – Ce surpriza! Nici nu ma asteptam la asa ceva. As putea sa rezolv eu problema cu ciocanelul. Nu… nu este o aluzie. Dar chiar si la scarite ma pricep. Am putea sa le urcam împreuna…
Lorena Lupu: – Domnule, va rog foarte frumos, NU ma tratati ca pe o femeie usoara! Am si eu un numar de kilograme, da?
Marian Coman: – Domnisoara… sufletul meu e mai greu decât dumneavoastra.
Lorena Lupu: – Greutatile sufletului sunt imposibil de evaluat obiectiv, stimabile.
Marian Coman: – Aveti dreptate, dar as vrea sa îngaduiti sa fim subiectivi un pic. Sa trecem la subiect, cum ar veni… La un anumit subiect. Stiti, îmi place palaria dumneavoastra argintie, domnisoara. Si umbrela, desigur. Uite… eu stau aici, în ploaie, cu sufletul greu… Nu ma primiti lânga dumneavoastra pentru o clipa? Ploaia asta nu cred ca o sa tina mult. Apoi promit ca o sa va las în pace… Asta daca ma mai lasati sa plec.
Lorena Lupu: – Îmi pare rau, tin prea mult la spatiul meu intim. Dar sunt o buna crestina si va pot dona aceasta umbrela.
Marian Coman: – Of… va multumesc nespus. Stiti, pe vremuri, cei care se pricepeau la umbrele se pricepeau si la ceasuri. Sigur nu vreti sa va uitati la ceasul meu? Sa-l ascultati, macar?
Lorena Lupu: – Îmi pare rau, nu ma uit niciodata mai jos de nivelul ochilor unui barbat.
Marian Coman: – Ce pacat… cele mai multe lucruri se petrec pe jos. Ati vazut vreodata un musuroi de furnici? Sunt doar pe jos, prin parcuri. Au picioare din plastic. Plastic adevarat…
Lorena Lupu: – Mi se par mai fascinante cuiburile de viespi.
Marian Coman: – Înteleg acum de ce ma simt întepat… Pe dumneavoastra nu va cuprind furnicaturi?
Lorena Lupu: – Eu nu ma las furnicata atît de usor cum credeti dumneavoastra, domnule! Daca m-as lasa furnicata de toti cei care vor sa ma furnice, as fi un lot plin de musuroaie
Marian Coman: – Domnisoara, mi-ati dat o umbrela stricata… ma chinui de atâta timp sa o deschis si, uite, nu se întâmpla nimic. Sunt ud leoarca! O sa ruginesc… Sper sa va udati si dumneavoastra… Pâna la piele, vreau sa zic
Lorena Lupu: – Nici macar la desfacutul unei umbrele nu va pricepeti, domnule! Trageti de ea ca disperatul în loc sa apasati pe un simplu buton.
Marian Coman: – Domnita, nu stiu sa apas butoane. În lumea mea nu exista butoane. A dracului umbrela! Pe-aici ati pus butoane la toate porcariile. Or aveti si dumneavoastra un buton?
Lorena Lupu: – Iar veniti cu astfel de insinuari nedemne de un gentilom adevarat?
Marian Coman: – Stiti ceva domnisoara? Nu toti oamenii sunt gentilomi si nu toate femeile au butoane. Eu nu am întâlnit pâna acum o femeie cu buton.
Lorena Lupu: – Poate nu ati stiut unde sa cautati.
Marian Coman: – Eu nu prea am cautat, domnisoara. N-am avut timp pentru asta. M-am chinuit sa îmi car în spate sufletul asta greu. Si mi-a luat tot timpul… Dar îmi aratati butonul? Macar un pic, cât sa stiu ca există într-adevar
Lorena Lupu: – Domnuleee!!! Suntem totusi într-un loc public. Ma puneti într-o situatie teribil de stânjenitoare.
Marian Coman: – Eu pe dumneavoastra? Sau dumneavoastra pe mine? Ca stau aici, în strada, leoarca, în fata dumneavoastra, tragând de umbrela si rugându-va sa ma primiti la adapost?
Lorena Lupu: – Nu am adapost pentru necunoscuti.
Marian Coman: – Dar nu sunt un necunoscut. Ne stim deja de un sfert de ora. Ba chiar am impresia ca va stiu de o vesnicie. Daca nu mi s-ar fi stricat ceasul, as fi stiut exact de când…
Lorena Lupu: – Da, vina nu e a dumneavoastra. Vina e a mea, pentru ca nu întrerup acest dialog, si nu plec.
Marian Coman: – Probabil ca trebuie sa va apese cineva pe buton ca sa puteti pleca. Ma lasati pe mine? Apoi va dau voie sa-mi întoarceti cheita, sa pot plec si eu.

Comments

comments

0 de pareri despre “Exerciţii de scris (în doi) 1. Aluzii… steampunk

  1. @ almanahe – 🙂 Slava Domnului ca nu s-au pocnit. Le sareau toate arculetzele 🙂

    @ ddm – Sigur putea iesi mai bine (poate daca ne-am fi propus sa scriem). Dar pentru felul in care s-a nascut acest text – absolut spontan, fara niciun fel de intelegere anterioara si intr-un timp record – e chiar funny. 🙂
    La intrebarea privitoare la ‘steampunk’ a raspuns kyodnb 😉

    @ kyodnb – Multumim. Poate mai incercam. 🙂

  2. mulțumesc tuturor pentru comentarii, într-adevăr se putea mai bine, dar cred că se impune o precizare: acest fragment este un „exercițiu.” cu alte cuvinte, nu ne-am propus să ne testăm potențialul de a fi sublimi, ci tocmai pe acela de a greși.

    Sublimul îl veți citi în formă de volum, după ce vom hotărî că am greșit îndeajuns de mult împreună, și a sosit și timpul să facem ceva sublim, for a change. 🙂

  3. Neglijarea exercitiilor zilnice dauneaza grav sanatatii cititorilor. Asa ca va rugam continuati aceste exercitii, individuale sau comune, altfel ne vedem nevoiti sa va inputam cheltuielile cu internarea cititorilor in biblioteci.

  4. superb dialogul si…se vede ca in cele din urma vei stii sa apesi pe buton in asa fel ca umbrela sa se deschida, iar ceasul care ticaie prea puternic sa nu faca infarct si sa nu i se rugineasca mecanismele de atita ploaie. Bineinteles in alt dialog.

Lasă un răspuns