Crama lăutarilor

Am promis faptul ca textul „Crama lautarilor” va fi disponibil pe net, timp de 24 de ore. Iata-l:

 

 

Crama lăutarilor

 

 

 

– Siiibiuuuu! Salam de Siiibiiiuuu!

            După ce ţipa, Clăpăugu’ lua cîte o felie de salam în mînă şi o arunca în sus de parcă ar fi fost o monedă neobişnuită, apoi o prindea, şi-o potrivea pe limbă şi clefăia satisfăcut.

            Maestrul Nelu Bosoi, ţigan şi el, avea pe vremea aia vreo 50 de ani. Stătea liniştit într-un colţ, în stînga Clăpăugului, şi fuma. Fuma Carpaţi şi scuipa foiţele de tutun ce-i rămîneau lipite de buze. Îşi ţinea coatele pe genunghi şi privea în podea în timp ce fumul se scurgea către tavan, acolo unde atîrna un bec obosit şi unde dansau franjuri mari de pînză de paianjen încărcate de praf. Femeia de servici le zicea „tapalanţuri”, nu ştiu de ce. Cum nu ştiu nici de ce mama dracului nu punea mîna pe o mătură să le dea jos de acolo.

            Cîntasem pentru ultima oară în cîrciumă la Chiralina. Nea Jaga la ţambal, Clăpăugul la acordeon, maestrul Bosoi la vioară şi mai era un tip care cînta la contrabas, dar al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Eu eram solist vocal. Mă găsise un preot şi i-a zis maică-mii că am voce şi i-a cerut să mă crească el, să-i fiu dascăl. Şi i-am fost o vreme. Apoi, după ce popa a murit, m-am învîrtit de colo colo pînă ce m-a luat maestrul sub aripa lui.

            Noaptea, Bosoi mă învăţa să cînt la vioară. El zicea că… Nu. Nu zicea nimic. Îmi dădea vioara, îmi arăta cum să o potrivesc în barbă şi-mi fixa degetele pe arcuş. Apoi fredona un cîntec, iar eu trebuia să dezluşesc cu arcuşul, în corzile viorii. Sunetele. Muzica. Să scormonesc după ele. Să le pescuiesc. Să le prind. Să le agăţ. Să le cuceresc. Să le supun. Să mă supună. (…)

 LATER EDIT: Cele 24 de ore au trecut.

Comments

comments

0 de pareri despre “Crama lăutarilor

  1. Un adevarat maestru al cuvintelor,incintarea provocata de scriitura ta depaseste acel sense of wonder.Daca ai mai scrie si o carte as fi cel mai fericit om din lume.Chapeau!

  2. Imi place povestirea; ai mers intr-o directie opusa celei la care credeam ca vrei s-ajungi (teoretic asta e bine, povestirea ta nu e previzibila, dar inca nu stiu daca finalul la care ma gindeam eu n-ar fi fost mai bun — sau mai slab).

    Cumva mi-ar fi placut sa descrii personajele ceva mai mult, sa le dai o culoare, o personalitate putin mai conturata — sigur ar fi iesit un text putin mai mare, dar per ansamblu ar fi rezultat un text ceva mai inghegat. Din felul cum e scris acum textul, mi se pare ca poetii sunt mai bine conturati decit lautarii.

    La fel, mi-ar fi placut sa ai ceva mai multe scene in care sa-l vad pe maestrul tzigan cazut in transa si, nu stiu, sa se intimple ceva „strange” de fiecare data… poate nu ceva de aceeasi magnitudine ca si scena din crama, dar ceva.

    Nu te ingrijora — cum am spus, imi place textul asa cum e scris. Poate ca vreau sa fiu eu ceva mai circotas, that’s all… 🙂

    (by the way: ce se-ntimpla cu textul dupa ce trec 24 de ore? dar cu comentariile de rigoare?)

    (by the way no. 2: ti-am transmis o leapsa de curind; detalii pe blogul meu 🙂 )

  3. @ Bebe – Pai… cele 24 de ore au trecut. Disponibil pe net mai este doar fragmentul de mai sus. Textul o sa apara in antologia Millennium, cel mai probabil in decembrie. Cel putin asa spunea reprezentantul editurii la Gaudeamus. 🙂

  4. Am ajuns cam tarziu pentru „Crama lautarilor”, varianta completa. Dar il voi citi neaparat in antologia Millennium. Arata foarte bine, felicitari.
    Mi-a parut bine sa va cunosc, sper sa ne mai intalnim (poate pentru o conversatie mai lunga) 🙂

  5. @ impricinatul… – no… las’ ca ne regasim in antologia cu pricina. si eu abia astept sa-ti citesc textul.

    @ dark wolf – Si mie mi-a parut bine sa te intilnesc. Sper sa ne revedem si poate o sa avem ragazul sa stam la povesti.

    @ bebe – 🙂 Nop. Promisiunea e promisiune.

Lasă un răspuns