Crama lăutarilor

Am promis faptul ca textul „Crama lautarilor” va fi disponibil pe net, timp de 24 de ore. Iata-l:

 

 

Crama lăutarilor

 

 

 

– Siiibiuuuu! Salam de Siiibiiiuuu!

            După ce ţipa, Clăpăugu’ lua cîte o felie de salam în mînă şi o arunca în sus de parcă ar fi fost o monedă neobişnuită, apoi o prindea, şi-o potrivea pe limbă şi clefăia satisfăcut.

            Maestrul Nelu Bosoi, ţigan şi el, avea pe vremea aia vreo 50 de ani. Stătea liniştit într-un colţ, în stînga Clăpăugului, şi fuma. Fuma Carpaţi şi scuipa foiţele de tutun ce-i rămîneau lipite de buze. Îşi ţinea coatele pe genunghi şi privea în podea în timp ce fumul se scurgea către tavan, acolo unde atîrna un bec obosit şi unde dansau franjuri mari de pînză de paianjen încărcate de praf. Femeia de servici le zicea „tapalanţuri”, nu ştiu de ce. Cum nu ştiu nici de ce mama dracului nu punea mîna pe o mătură să le dea jos de acolo.

            Cîntasem pentru ultima oară în cîrciumă la Chiralina. Nea Jaga la ţambal, Clăpăugul la acordeon, maestrul Bosoi la vioară şi mai era un tip care cînta la contrabas, dar al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Eu eram solist vocal. Mă găsise un preot şi i-a zis maică-mii că am voce şi i-a cerut să mă crească el, să-i fiu dascăl. Şi i-am fost o vreme. Apoi, după ce popa a murit, m-am învîrtit de colo colo pînă ce m-a luat maestrul sub aripa lui.

            Noaptea, Bosoi mă învăţa să cînt la vioară. El zicea că… Nu. Nu zicea nimic. Îmi dădea vioara, îmi arăta cum să o potrivesc în barbă şi-mi fixa degetele pe arcuş. Apoi fredona un cîntec, iar eu trebuia să dezluşesc cu arcuşul, în corzile viorii. Sunetele. Muzica. Să scormonesc după ele. Să le pescuiesc. Să le prind. Să le agăţ. Să le cuceresc. Să le supun. Să mă supună. (…)

 LATER EDIT: Cele 24 de ore au trecut.