Crama lăutarilor

Am promis faptul ca textul „Crama lautarilor” va fi disponibil pe net, timp de 24 de ore. Iata-l:

 

 

Crama lăutarilor

 

 

 

– Siiibiuuuu! Salam de Siiibiiiuuu!

            După ce ţipa, Clăpăugu’ lua cîte o felie de salam în mînă şi o arunca în sus de parcă ar fi fost o monedă neobişnuită, apoi o prindea, şi-o potrivea pe limbă şi clefăia satisfăcut.

            Maestrul Nelu Bosoi, ţigan şi el, avea pe vremea aia vreo 50 de ani. Stătea liniştit într-un colţ, în stînga Clăpăugului, şi fuma. Fuma Carpaţi şi scuipa foiţele de tutun ce-i rămîneau lipite de buze. Îşi ţinea coatele pe genunghi şi privea în podea în timp ce fumul se scurgea către tavan, acolo unde atîrna un bec obosit şi unde dansau franjuri mari de pînză de paianjen încărcate de praf. Femeia de servici le zicea „tapalanţuri”, nu ştiu de ce. Cum nu ştiu nici de ce mama dracului nu punea mîna pe o mătură să le dea jos de acolo.

            Cîntasem pentru ultima oară în cîrciumă la Chiralina. Nea Jaga la ţambal, Clăpăugul la acordeon, maestrul Bosoi la vioară şi mai era un tip care cînta la contrabas, dar al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Eu eram solist vocal. Mă găsise un preot şi i-a zis maică-mii că am voce şi i-a cerut să mă crească el, să-i fiu dascăl. Şi i-am fost o vreme. Apoi, după ce popa a murit, m-am învîrtit de colo colo pînă ce m-a luat maestrul sub aripa lui.

            Noaptea, Bosoi mă învăţa să cînt la vioară. El zicea că… Nu. Nu zicea nimic. Îmi dădea vioara, îmi arăta cum să o potrivesc în barbă şi-mi fixa degetele pe arcuş. Apoi fredona un cîntec, iar eu trebuia să dezluşesc cu arcuşul, în corzile viorii. Sunetele. Muzica. Să scormonesc după ele. Să le pescuiesc. Să le prind. Să le agăţ. Să le cuceresc. Să le supun. Să mă supună. (…)

 LATER EDIT: Cele 24 de ore au trecut.

Vesti rele, vesti bune

Noutati rele:

* antologia „Millennium” despre care pomeneam in postul anterior nu mai apare la tirg. Nu ma intrebati de ce, fiindca nu stiu prea multe lucruri – tipografii, bla-bla si alte chestii tehnice. Pentru reclamatii folositi blogul editorului :P.

Noutati bune:

* fiindca volumul cu pricina nu apare la data stabilita si pentru ca am promis unor persoane ca imi vor putea citi povestirea incepind cu saptamina viitoare, m-am hotarit sa incerc sa ma tin de cuvint pina la capat. Prin urmare,  „Crama lautarilor”, ultima mea povestire, va fi publicata pe acest blog, timp de 24 de ore, incepind cu data de luni 24 noiembrie.

* o sa fiu prezent la Gaudeamus vineri, 21 noiembrie, de la ora 17.00, la lansarea volumului de publicistica al Monicai Paraschiv „Combinagii de profesie. Razboiul gastilor”.

Noutati vechi:

* vineri a avut loc, la Braila, prezentarea cartii Monicai. Lume multa, politicieni respingatori, figuri prietenoase. La un moment dat, cind am pomenit cuvintul comunism, nu stiu cum naiba, microfonul s-a intrerupt si a trebuit sa continui fara sonorizare . Dupa ce totul s-a incheiat, domnul de la sunet, aratindu-mi certificatul de revolutionar, mi-a marturisit ca niciodata aparatura aia nu i s-a defectat si ca de-ndata ce lansarea s-a terminat, microfoanele si-au revenit. A zis ca el crede ca ar fi bine sa cheme un preot. I-am spus ca eu cred ca preotii sint posedati. Un alt nene mi-a zis ca sint camviolent si ca ar fi bine sa merg numai pe trotuar. I-am spus ca ar fi ciudat sa merg cu masina pe trotuar. In rest, cam asta am zis acolo:

                Spuneam, cu citeva luni in urma, la lansarea volumului meu de publicistica, faptul ca sint revoltat de faptul ca sistemul politic din România si-a batut joc de copilaria si de tineretea generatiei mele. Din pacate, realitatea ne arata ca populatia României este compusa din succesive generatii de sacrificiu. De la batrinicile cu pensii de 2 lei, la Marii Inselati – tinerii revolutionari din ’89, pina la generatia mea, sau – mai departe – la generatia care este acum in liceu si care se zbate intr-un sistem de invatamint care conserva si uneori cultiva, ca mai tot sistemul bugetar, apucaturile comunismului totalitarist, toti sintem victimile directe ori colaterale ale unei clase politice lipsite de simtul prezentului.

               

                Sperantele noastre, ale tuturor celor neimplicati politic, au fost inselate de-a lungul timpului. Dezamăgirea noastră este cauza care explică una dintre cele mai importante boli de care suferă democraţia din România: absenţa de la vot. Despre o astfel de forma de dezamagire vorbeste si colectia de editoriale a Monicăi Paraschiv.

 

                Cu o cadenta aproape saptaminala, Monica si-a scris editorialele, închizind în ele, uneori fără să-şi dea seama, aşa cum în boabele de chihlimbar sînt prinse pentru veacuri gîngănii din epoci de mult apuse, portretele, intenţiile, faptele, deciziile unor insecte politice. Recitind acum întregul şirag de texte zărim încremenite, conservate natural, toate rînjetele, icnetele acestora, înţelegem ipocrizia, lipsa de viziune, compromisurile murdare pe care le-au făcut.

 

                Se spune că înainte să mori există o fracţiune de secundă în care întreaga ta viaţă se derulează cu repeziciune prin faţa ochilor.  Pentru cei care peste două săptămîni vor deceda din punct de vedere politic, cartea Monicăi Paraschiv este o astfel de fracţiune de secundă.

* dupa lansarea „Razboiului gastilor” (in foaierul teatrului Maria Filotti), ne-am grabit sa ajungem la un colocviu cu tema „e-Literatura”, desfasurat la Biblioteca Judeteana. Printre invitati/ participanti: Cristian Robu-Corcan, Mihail Vakulovski, Bogdan Hrib, Mirela Neculcea, Laszlo Alexandru si alti citiva. Vakulovski e un tip misto, asta e concluzia. Ca, in rest, am cam batut toti cimpii despre internet, literatura si bani, invirtindu-ne in jurul cozii si in fata unui public nelamurit.

* azi am fost la „Schimb de carti” – filiala Galati. M-am linistit. Oamenii citesc, asa cum stiam. Simplu, fara ifose si talente, fara toate excrescentele cu care, inutil isi impodobesc creierele si discursurile „oamenii de cultura” (ce o mai fi si aia?).

Crama lautarilor si Omul perna

Scurt. Foarte scurt:

* Crama lautarilor – Asa se numeste ultima mea povesire. Am terminat textul ieri seara. Va dau de veste cind o sa stiu exact daca si unde apare. Sper sa va placa.

* In seara asta am fost la „Omul perna”, piesa lui Radu Afrim. Inca nu gindesc cu gindurile mele si, prin urmare, nu sint in stare sa va spun doua vorbe despre ea. Dar un lucru mi-e clar: daca aveti ocazia, nu stati pe ginduri. Mergeti sa o vedeti.