Teachers, leave them kids alone

From Marian_Coman

Cinci tineri exceptionali de la unul dintre cele mai bune licee din Braila s-au „cernut” pina in vara intr-o aventura care se numeste „Obiectiv Junior”. Este vorba despre o pagina saptaminala, pornita la initiativa profesorului Viorel Mortu, in care elevii de la Colegiul National „G. M. Murgoci” si-au testat talentul jurnalistic. In perioada verii, cei cinci adolescenti si-au dat „bacalaureatul” in jurnalism, lucrind cot la cot cu redactorii de la „Obiectiv”, participind la conferinte de presa, documentindu-se, scriind articole, stiri, reportaje. S-au confruntat cu bilbiiala autoritatilor, cu demagogia politicienilor, cu limba de lemn din comunicatele de presa. Au inteles ca jurnalistii nu sint o colectie de ingeri, dar nici o turma de diavoli. Si, cel mai important, au priceput valoarea adevarului si a libertatii de exprimare. Si-au asumat curajul si responsabilitatea de a spune lucrurilor pe nume

In septembrie, cei cinci s-au intors la scoala. Si-au reintilnit colegii si profesorii, si-au deschis ghiozdanele, caietele si manualele, dar au observat, la un moment dat, ca nu mai pot deschide portile. Din cauza unor colegi care au deranjat locatarii unui bloc din apropierea liceului, conducerea scolii a incuiat toti elevii pentru 5 – 6 ore pe zi, blocind portile institutiei. Nimeni nu intra, nimeni nu iese. Elevii stau incuiati. O eroare, fireste, din mai multe puncte de vedere, pe care nu o sa le discut acum. Articolul publicat de Ionut Dumitru in prima pagina „Obiectiv Junior” din acest an scolar exprima revolta cu care elevii de la Murgoci au primit masura conducerii colegiului. Iar zecile de comentarii ale cititorilor, in mare parte elevi ai liceului, arata  impactul pe care textul l-a avut in scoala. E bine de stiut ca profesorul Viorel Mortu nu a stiut de articolele publicate in acest numar, eu fiind acela care mi-am dat acordul pentru publicarea lor, ocupindu-ma intotdeauna indeaproape, in primul rind din pasiune, de pagina „Obiectiv Junior”.

Stiu ca in scoala e fierbere mare. Una dintre profesoare si-a permis chiar sa posteze pe site-ul ziarului un comentariu in care il ameninta voalat pe autorul textului. „Te rog sa iti ceri scuze locatarilor din blocurile vecine scolii in numarul viitor al ziarului pentru  „batrinei super-puturosi ” in caz contrar voi cere sanctiune pentru atitudinea ta (scaderea notei la purtare deoarece nu ai respectat Art.112 aliniat l) să aducă jigniri şi să manifeste agresivitate în limbaj .)”, scrie profesoara Nicoleta Becheanu.

Indraznesc sa cred ca „Dati drumul la porti!” este mai mult decit un apel la conducerea institutiei de a descuia, in pauze, portile liceului „Murgoci” pentru ca elevii sa-si poata cumpara apa plata de la chioscul din fata scolii, dar asta e deja o alta poveste. 

Ceea ce trebuie sa inteleaga cit mai curind autoritatile, fie ele si conducatorii unei institutii de invatamint este ca ziaristul beneficiaza de libertatea de exprimare care include nu numai informatiile si ideile primite favorabil sau cu indiferenta de opinia publica ori considerate inofensive dar si pe acelea care ofenseaza, socheaza sau deranjeaza. Acestea sint cerintele pluralismului tolerantei si spiritului deschis fata de care nu exista societate democratica. Iar adolescentii de la „Obiectiv Junior” sint deja jurnalisti.

Zzzz… Rechini electrici in Balta Brailei

Atirnati de cirnatul puterii ca godacii de titele scroafei, politicienii locali isi arata fetele schimonosite de lacomie ori de ciuda in momentele in care, din motive aparent greu de inteles, se face un soi de rotatie a cadrelor la amintitele tite. Schimbarea directorului „Electrica” a aruncat in aer filiala locala a PNL, unde orgoliile care ardeau mocnit de ani de zile s-au inflamat cind Dianei Tusa i-a scapat calimara cu benzina peste jarul bine incins de nerabdarea cu care se impart cartile inaintea alegerilor. Revoltator pentru mine nu este insa faptul ca a fost schimbat un director – instalat, la rindul lui, in virtutea unor aranjamente politice – ci faptul ca acest sistem de sinecuri, pirghii si relatii functioneaza. Si ca, functionind independent de orice fel de calitati manageriale, dar dependent uneori de interesele unor „baieti destepti”, directioneaza fondurile companiilor de stat in buzunarele celor care au invatat cit de dulci sint banii contribuabililor. Interesant si deloc linistitor este si faptul ca doi dintre actorii acestei mascarade politico-economice din jurul fotoliului de sef la „Electrica”, Diana Tusa si Stefan Radulescu, stiu foarte bine cum se maninca banul public. Prima, din perspectiva de membru in vreo sase consilii de administratie ale unor companii de stat, al doilea din afacerile cu statul in programul „Lapte Corn”. Tinere sperante venite de la Bucuresti sau veterani hirsiti in mocirla locala, politicienii nostri vorbesc aceeasi limba. Limba banului. Iar limba asta nu are nimic de-a face cu vreo doctrina politica. E o limba care-i face frati pe pesedisti cu democratii, pe liberali cu conservatorii ori cu penegistii. I-ar face frati pe comunisti si cu fascistii, dac-am mai avea fascisti prin zona. 
Ca tatal lui Stefan Radulescu, la peste 70 de ani, are o firma care are contracte cu „Electrica”, ca in ciorba asta plutesc si mirodenii cu iz de masonerie si ca-i scufundata in ea si coada Partidului Conservator, cel care l-a dat tarii pe Seres, ministrul „baietilor destepti” din Energie, sint detalii care ar putea sa ne construiasca o imagine cit de cit apropiata de realitate a rechinilor ce se invirt in jurul unui banal scaun de director la o companie de stat. Altfel, ma intreb si eu ca tot omul: ce-i trebuie lui Radulescu, prosper om de afaceri local, un salariu de bugetar?

Import-export. Cultura

Zilele trecute, am avut bucuria sa o cunosc pe Domnica Radulescu, o scriitoare care a emigrat din Romania in ’83, in prezent avind o stralucita cariera universitara in Statele Unite. Primul sau roman, „Train to Trieste”, scris direct in limba engleza, a aparut anul acesta la una dintre cele mai importante edituri din lume, Random House, fiind publicat deja in citeva tari din Europa si, in curind, si in Romania.
Sa traduci in limba romana un roman al unui autor roman si sa platesti, ca editura romaneasca, bani grei unui agent american pentru a beneficia de drepturile de publicare ale cartii cu pricina e un fapt cel putin interesant. Si indraznesc sa spun ca, in curind, vom asista din ce in ce mai mult, oricit de ciudat ar suna, la importul de carti semnate de autori romani, in conditiile in care publicul din Romania are nevoie de o confirmare venita „din afara” asupra a ceea ce e bun in literatura romana contemporana.
Dar nu despre industria literara voiam sa va spun, ci despre faptul ca, vorbind despre Braila de azi, Domnica Radulescu mi-a spus ca a auzit un singur lucru: „ca la Braila, teatrul este exceptional”. Si revin astfel la o idee mai veche, aceea ca, daca vorbim despre un brand al Brailei, o solutie culturala imi pare cea mai buna varianta. Din statul Virginia, acolo unde locuieste, doamna Radulescu nu a auzit nici de clasa politica locala, oricit de mari matrapazlicuri a facut, nici despre bataile din cartierele orasului, dar a auzit despre Festivalul de teatru si despre piesele lui Radu Afrim, semn ca, oricit de mare e raul, tot binele este cel care iti duce numele in inconjurul lumii si ti-l infige in constiinta oamenilor.
Acum… depinde cit de mult ne trebuie sa intelegem ca literatura, arta plastica, muzica, teatrul sint excelente marfuri pentru export si ca iti pot aduce mai mult decit bani pe termen scurt. Pot face parte din strategia de dezvoltare a unui oras pe termen lung. Pot construi premisele unei forme de turism cultural. Pot fi germenii unui altfel de destin al orasului.

Bai, sa am parte…

From Marian_Coman

Unii spun ca am o gramada de bani si ca am platit sa apar in emisiunea lui Cristi Tabara. Altii ca a platit ziarul ori ca a platit editura. Ca cica „orice aparitie in aceasta emisiune nu se face pe invitatii ci pe autopropuneri si cu plata” (citat dintr-un comentariu de pe www.obiectivbr.ro). Adevarul e ca Media Pro mi-a decontat si benzina si ca m-a facut sa ma simt mai important decit sint, mai important decit merit. Ca s-au purtat asa cum se poarta televiziunile occidentale cu invitatii lor. Si ca, pentru o vreme, mi-a parut ca traiesc intr-o lume perfecta (normala?). Emisiunea a fost inregistrata joi dimineata, dupa doar 4 ore de somn (da, incerc sa-mi gasesc scuze pentru reactiile mele stingace, pentru discursul lipsit de farmec si pentru lipsa de telegenie), si va fi difuzata duminica dimineata incepind cu ora 10.00. Oamenii de la Pro sint extraordinari, iar Cristi Tabara, atit cit am apucat sa-l cunosc, un om minunat. Cum tot minunat este si Ian Tilling, invitat alaturi de mine in cadrul emisiunii. Va marturisesc faptul ca nu stiam cine este Ian Tilling si ca nu am avut idee despre faptul ca vom discuta in cadrul aceleiasi emisiuni (pe marginea cartii mele – Doaaamneee…), pina sa ajung in sediul ProTv. Cite ceva despre Ian, dincolo de prezentarea lui Cristi Tabara, am reusit sa aflu citind articolul de AICI si imi dau seama, gindindu-ma la viata lui, ca 1.000 de carti scrise de mine (daca ar fi) nu fac cit o zi macinata de durere din viata lui Ian. In fine… Ma bucur tare mult de intilnirea mea cu el si cu Cristi Tabara si sper sa va bucurati si voi de ea, duminica de la ora 10.00, in prima editie din aceasta toamna a emisiunii „Parte de carte”. Vizionare si lectura placuta in cazul in care – stiti voi – o sa aveti… parte de carte.

Bai, sa am parte…

From Marian_Coman

Unii spun ca am o gramada de bani si ca am platit sa apar in emisiunea lui Cristi Tabara. Altii ca a platit ziarul ori ca a platit editura. Ca cica „orice aparitie in aceasta emisiune nu se face pe invitatii ci pe autopropuneri si cu plata” (citat dintr-un comentariu de pe www.obiectivbr.ro). Adevarul e ca Media Pro mi-a decontat si benzina si ca m-a facut sa ma simt mai important decit sint, mai important decit merit. Ca s-au purtat asa cum se poarta televiziunile occidentale cu invitatii lor. Si ca, pentru o vreme, mi-a parut ca traiesc intr-o lume perfecta (normala?). Emisiunea a fost inregistrata joi dimineata, dupa doar 4 ore de somn (da, incerc sa-mi gasesc scuze pentru reactiile mele stingace, pentru discursul lipsit de farmec si pentru lipsa de telegenie), si va fi difuzata duminica dimineata incepind cu ora 10.00. Oamenii de la Pro sint extraordinari, iar Cristi Tabara, atit cit am apucat sa-l cunosc, un om minunat. Cum tot minunat este si Ian Tilling, invitat alaturi de mine in cadrul emisiunii. Va marturisesc faptul ca nu stiam cine este Ian Tilling si ca nu am avut idee despre faptul ca vom discuta in cadrul aceleiasi emisiuni (pe marginea cartii mele – Doaaamneee…), pina sa ajung in sediul ProTv. Cite ceva despre Ian, dincolo de prezentarea lui Cristi Tabara, am reusit sa aflu citind articolul de AICI si imi dau seama, gindindu-ma la viata lui, ca 1.000 de carti scrise de mine (daca ar fi) nu fac cit o zi macinata de durere din viata lui Ian. In fine… Ma bucur tare mult de intilnirea mea cu el si cu Cristi Tabara si sper sa va bucurati si voi de ea, duminica de la ora 10.00, in prima editie din aceasta toamna a emisiunii „Parte de carte”. Vizionare si lectura placuta in cazul in care – stiti voi – o sa aveti… parte de carte.