La ce scriu acum

La asta:

Era o iarnă din-aia fără zăpadă. O iarnă aiurea. Fără miros de coji de portocale ori de cetină de brad. Da, o iarnă fără miros. Fără miros şi fără gust. O iarnă plictisitoare în care zîmbetele sînt şterse de pe feţe de norii de pe cer, de fleşcăiala de pe jos ori de copacii fără frunze. Copacii ăia ieşiţi din pămînt ca nişte gheare.
– Ce aiurea-i iarna asta, m-am pomenit spunînd în timp ce bocancii mei rîcîiau în pămînt, apoi m-am uitat în jur să văd dacă mă priveşte cineva.

Ai mei urmau să divorţeze. Ziceau de multă vreme că vor să se despartă, dar în iarna aia păreau mai hotărîţi ca niciodată. Taică-miu stătea din ce în ce mai mult pe la treabă, iar maică-mea, cred şi acum asta, avea pe altul. Si divorţul lor îmi părea un Moş Crăciun întors pe dos, un Moş Crăciun cu coasă în loc de sac.
E limpede că nu-mi era bine. Aveam 16 ani, o chitară la care zdrăngăneam încercînd să fur acordurile pletoşilor pe care-i ascultam la casetofon, o pereche de bocanci şi o inexplicabilă tristeţe agăţată de suflet. Si mai aveam băieţii şi fetele din gaşcă, la fel de deprimaţi ca mine.

Comments

comments

0 de pareri despre “La ce scriu acum

  1. Testamentul sau? de ce nu testamentul si? O sa le iau pe amandoua. Si sigur ca am sa-ti scriu. Inexplicabila te tristete s-a cam agatat de sufletul meu acum si trebuie s-o urmez. Glumesc, nu-s trista. Te voi citi cu drag.

Lasă un răspuns