Da, la Pitesti poti sa te ploiesti!

Pardon. Sa te pleostesti, voiam sa zic. Asa, ca mine.

Si acum stirea pe larg. Adica reportajul. Pardon. Comentariul, povestea sau ce naiba urmeaza sa va zic:

Intr-o vineri dimineata, cind papagalul meu, Punky (are creasta, da!), dormea linistit – mama, cit il invidiam – in colivia lui pe care nu o suporta decit noaptea (in timpul zilei sta in biblioteca linga Pascal Bruckner), intr-o vineri dimineata, spuneam, asa, pe la 5.30, a trebuit sa ma ridic din pat. Micul dejun, dusul si cafeaua nu au reusit sa ma trezeasca, dar la ora 10.00, asa cum am agreat, eram pe strada Coacazelor din Bucuresti, in fata editurii Tritonic. Slava GPS-ului! Sa toarne cine trebuie bani multi in conturile lu’ nenii aia care au inventat minunatiile astea care iti spun si-ti arata cind, cum si unde sa virezi, sa intorci ori sa te opresti. Buni baieti!

Asa… Am lasat masina la editura. Care editura era in plin proces de furnicareala si de gateala. L-am vazut pe Bogdan Hrib punind becuri si dind gauri cu bormasina in pereti! Jur pe rosu. In fine… ideea e ca toti omuletii aia de la Tritonic asteptau musafiri. I-am lasat sa-si vada de treaba si am plecat cu Mihai si Mirela catre Radio Romania de unde l-am preluat pe Razvan Dolea. Era cald in Bucuresti si, cum ziceam, nu ma trezisem complet. Tre’ sa spun ca n-am obiceiul sa deschid ochii la ore de-astea (5.30! Doamne, fereste!). De fapt, nu ca n-am obiceiul. Detest sa ma trezesc la ore de-astea. Cred ca diminetile sint facute pentru somn. Nu noptile, cit diminetile. Da, da.

Cavalerii teutoni au aripi. De la Redbull

Mihai conduce misto. Are nerv. In starea mea de semi-veghe imi parea ca Mihai da pinteni masinii, asa cum faceau, pe vremuri, cavalerii teutoni – imaginea cavalerilor cred ca imi aluneca in minte din visul lui Razvan, care picotea, la rindu-i, linga mine. Nu ma intrebati cum imi imaginam eu ca da Mihai pinteni masinii, dar ieri dimineata, pe la 11.30, mi se parea foarte logic. Pe geam, Bucurestiul si, mai apoi, autostrada se intindeau ca plastilina. Se tot intindeau, cu viteza, in stinga mea, in timp ce eu sorbeam dintr-un RedBull cald si clipeam cu incetinitorul. Pesemne ca am clipit doar de trei ori tot drumul, altfel nu inteleg de unde aveam senzatia aia neplacuta de nisip in ochi.

Pitestiul e un oras curat, iar centrul e absolut demential. Cu un spatiu pietonal generos, cu flori si terase mari, unde poti sa bei cafea. Cafea! Uraaa! Cafea cu Razvan si cu Oana. Oana avea o rochie rosie, parul negru si parea suparata. Era prima oara cind ne intilneam. Eu aveam citeva mari dileme: de ce doua cafele si un energizant nu-mi resusciteaza creierul? Era adevarat ca inainte sa plec din Bucuresti cineva mi-a spus sa nu beau redbull sau am visat? De ce sa nu beau? Care-i faza? Cind naiba am ajuns in Bucuresti si cind am ajuns in Pitesti? Cum ar sta oamenii pe scaune daca ar avea genunchii la spate?? Si de ce neuronul meu de serviciu nu voia sa dea trezirea?

Biblioteca este. Biblioteca este o cladire in care sint carti. Iar voi va ginditi la o cladire veche si mare. Nu! Sediul bibliotecii din Pitesti seamana cu un sediu de banca. De banca mare. Geamuri fumurii, suprafete translucide, vitralii si luminatoare. Pe afisul de la intrare scria ca urmeaza sa se lanseze si cartea lui Eduard Tone. Si chiar imi paruse, la un moment dat, pe terasa, ca l-am vazut pe Eddy. Probabil ca nu era el. Oricum, in stinga mea lucrurile se miscau mai repede decit in dreapta. Ochiul sting se obisnuise cu plastilina-peisaj intinsa de viteza masinii pe geam. Si-mi intindea acum toata realitatea din stinga, desi coborisem de multa vreme din masina. Da, sigur nu era Tone. L-am sunat si pe Bogdan sa-l intreb ce e cu „Castelul printesei de caramel” pe afisul de la intrare. Nu stia. Nici Mirela si nici Oana nu stiau. Am decis ca inca nu m-am trezit si ca sint in patul de acasa unde, probabil, tin perna in brate. Deodata, toti oamenii care intrau in sala in care urma sa aiba loc lansarea imi pareau cunoscuti. Un jurnalist de la un saptaminal argesean imi punea intrebari, iar eu ma chinuiam sa-mi amintesc de unde il stiu. Nu-l stiam! Eram pentru prima oara in Pitesti, ce Dumnezeu. Sau visam pentru prima oara ca sint in Pitesti.

Legatura dintre Cartarescu si Braila este la Pitesti

Stiu cind m-am trezit. Un nene actor de vreo ’80 de ani, invitat sa vorbeasca la lansare, o somitate a orasului, se lua de viata lui Cartarescu. Ca Nobelul, ca ce neobrazare, ca femeile, ca Braila. Dumnezeule, ce legatura are Cartarescu cu Braila? Ce legatura are Cartarescu cu Braila, la Pitesti? Si ce treaba ai cu Cartarescu? In fine, momentul penibil a trecut repede (mai repede decit cel de la Medgidia cind un nene ma tragea de urechi ca ma iau de lichele si ca sint prea tinar ca sa scriu carti), n-am apucat decit sa ma incrunt si sa-i reped ceva de Bucuresti, iar cind mi-a venit rindul sa vorbesc adormisem la loc si n-am considerat ca are rost sa transform lansarea intr-o polemica. Acum, asemeni iepurasului care ajunge acasa si regreta ca nu s-a luptat cu ursul, parca imi pare rau.  

M-am trezit o ora mai tirziu, la Zahana, un restaurant din Pitesti unde, din cind in cind mai bea cite o tzuica si fantoma lui Dobrin. De fapt, localul apartine nepotului marelui fotbalist si e foarte dragutz. E situat pe malul Argesului, se maninca bine si are un aspect foarte original. Un prinz agreabil alaturi de parintii Oanei. Mirela scrie ca am mincat ciulama. E adevarat.

Despre drumul inapoi la Bucuresti, despre cum am prins postludiul premiilor Vladimir Colin intr-o cafenea (erau acolo si Mike, si Ona, si Corn, Ion Hobana, Catalin Gheracostea, Ion Manolescu, Dumitru Statescu, Ovidiu Petcu… aaa… mai erau multi, da’ nu mai stiu – eram obosit, remember?) despre cafeaua si berea bauta la „Motoare”, despre cum am facut o noapte alba pina la 5.30, adica fix 24 de ore de nesomn, desi voiam sa ajung acasa pina la 12 noaptea, despre drumul inapoi catre Braigal si somnul care inca imi staruie pe pleoape, despre toate astea n-o sa va mai zic nimic. Fiindca mi-e somn, de-aia! Ma asteapta un pat si o perna. Si o noapte plus o duminica intreaga in care as putea sa lenevesc.

P.S.

Multumiri speciale Oanei pentru invitatie, pentru ospitalitate si pentru carti. Sper ca data viitoare cind ne intilnim face-to-face sa fiu ceva mai odihnit. 🙂

Poze de la lansare, uite-aci!

Comments

comments

0 de pareri despre “Da, la Pitesti poti sa te ploiesti!

  1. Pacat ca n-am mai stat la „postludiu premiilor Vladimir Colin”. I could have said hi. Dar m-am indreptat vertiginos spre Devorare de publicitate, ca sa mor de cald.

    Iar Pitestiul, inca de cand am fost prima data, mi se pare un oras ciudat, unde regulile firii sunt altele. Nu neaparat mai rele sau mai bune. Doar altele.

  2. Ei, Robert, Pitestiul s-a schimbat de cand ai fost tu prima oara, acum e si mai ciudat 😀
    Eu va multumesc ca ati venit. Sa afle si pitestenii de voi. Ma rog, in special de Marian ma interesa, ca sa am o sinceritate debordanta. Nu eram suparata, doar agitata. Dupa agitatie s-a instalat o oboseala 😀
    Mama, cat ai scris. Iar eu n-am fost in stare sa zic doua vorbe inteligente.
    Oricum, am ziarele. O sa i le dau lui Bogdan Hrib cu prima ocazie cand il vad. Poate face o arhiva ceva cu articolele despre lansarile voastre. Eu as face. O sa incerc sa scanez cateva pagini din ziare zilele astea. Au zis de bine. A fost si la TV, la toate. Adica patru posturi locale. O sa le cer casetele, sa incercam sa vedem ce a iesit. Recunosc, nu am ajuns mai devreme de 12 noaptea acasa, asa ca nu am vazut 😀 Oricum, a fost frumos. Si multi au fost ofticati ca nu au avut bani sa cumpere cartile. Si cei de la biblioteca, mi-au spus ca e bataie pe cartile voastre. Ma rog, bietul nenea directorul a zis ca le mai cumpara si le baga la domeniu public ca prea s-au inghesuit. Oricum, data viitoare va fi de doua ori mai bine. Eu am zis, Universitate sa fie. Acolo se fac treburile mari. Dar deh, a fost putin neinspirtat momentul anului. Dar ne revedem cu siguranta.

  3. băi, da’ mie nu mi s-a părut că ai fi fost atât dă obosit! treaba e: cum naiba ai condus după 24 h de nesomn înapoi la … Braigal? e corect?
    ce-mi pare mie rău e că, deşi ne-am văzut, n-am pus dă plecarea aia la Santorini, că erau şi Maic şi Ona şi Aprilia CC dă faţă.
    mă rog… da’ şi vorbeam prea mult şi cam prea anarhic, că mă excitasem dă revedere.
    hai, somn uşor! da’ mai gândeşte-te la Santorini. şi la nordul Dobroudjei, că-i tare aproape dă tine!

  4. Halo,
    m-am uitat la poze, pareai destul de prezent, da sa stii ca tot imi pare rau ca nu ne-am vazut. In schimb m-am intalnit cu Andrei si Alina si mi-am facut nitica pofta de munti si de aer curat…

  5. @ Robert – Da, si mie imi pare rau ca nu ne-am vazut, desi chiar daca ne vedeam, nu prea eram bun de vorba. 🙂

    @ Oana – Multumesc frumos pentru tot. Daca reusesti sa scanezi ori sa faci rost de inregistrari, da-mi si mie un semn, o copie, un link sau altceva de genul asta. 🙂

    @ Michael – Multzam fain pentru corectura – se vede treaba ca mi-era somn de mi s-au asezat manolestii in felul asta in minte si in text.

    @ Corn – naaa… ca la 5.30, dupa 24 de ore de nesomn, m-am culcat pina pe la 10.00, apoi am sorbit o cafea, am luat un taxi pe care l-am dus cu GPS-ul (taximetristul nu stia unde-i strada Coacazelor si nici eu nu stiam cum sa-i explic) pina la masina. Apoi… tzusti spre Braigal. Treaba cu Santorini (sau cu alta insula de-asta cu greci pe ea) tre’ sa o rezolvam neaparat.

    @ Raluca – Hai ca nu mai e mult. Merge si Andrei in muntzi cu noi?

Lasă un răspuns