Tristeti provinciale

Vineri seara, un Jack Daniels in Club A-ul bucurestean este, va sigur, o bautura excelenta, dar asta nu te scapa de o durere surda de cap, in cazul in care vii cu ea de acasa. 

Am ajuns cu Alin, Raluca si durerea mea de cap cu vreo ora inainte de termenul la care era programata dezbaterea in care eu, Zully Mustafa si Eduard Tone urma sa elogiem femeia. Tema dezbaterii, pentru mine, pica usor ca nuca in perete, avind in vedere faptul ca „Testamentul de ciocolata”, desi este construit pe destinul unei femei, nu are o incarcatura erotica esentiala decit in „Tineretea doamnei Cala”. In fine… O intilnire incropita, usor ratata as spune, un eveniment punctat, cu vorbitori nepotriviti – asemeni mie – si public nepregatit insa dornic de interactivitate – uite, mi se pare cel putin ciudata ideea de a discuta pe marginea unor carti pe care nu le-ai citit. Dar asta e o alta poveste si, in plus, am observat ca se poarta.

Dincolo de durerea mea de cap si de mireasma dulce-amaruie de cenaclu provincial, dincolo de mica mea dezamagire de tinar scriitor aflat departe de locul de unde se da ora exacta in lumea literara, dincolo de micile mele frustrari, de marea mea nesiguranta in propriile picioare, dincolo de toate astea si de alte citeva, intilnirea din Club A m-a bucurat fiindca i-am cunoscut pe Razvan Tupa (pina acum drumurile noastre s-au tot intersectat – uneori bizar de mult, insa chiar daca le-am planificat, intilnirile noastre nu au iesit), pe Eduard Tone (pe al carui site am gasit, printre altele, un interviu demential cu Razvan Penescu de la Liternet – in antologia de proza scurta Liternet mi-au aparut citeva texte in urma cu vreo 6 ani), ca am revazut-o pe Zully (care tocmai s-a mutat pe wordpress), ca m-am reintilnit (chiar daca au fost doar citeva minute) cu Robert Coller (proaspat publicat in Fiction.ro) si Cristi Mitran (debutant in primul numar al revistei Nautilus), cu Liviu Stan (tinarul de 21 de ani care a pus pe jar fosilele literare brailene scriind sau nescriind despre cartile lor) ori cu trupa vesela de la Tritonic. Imi pare rau ca nu am reusit sa ma vad cu Mike.

Pe tren, in drum spre casa – Doamne, cit de inconfortabile sint trenurile astea noi! – am citit un editorial din „Cuvintul”. Se chema „Despre caracterul unor scriitori” sau cam asa ceva. In fine, nu mai stiu ce voiam sa spun, poate faptul ca am avut impresia ca, privind si ascultind o parte din „publicul” din cafeneaua aflata in centrul vechi al Bucurestiului, stiam deja ce aveam sa citesc in editorialul cu pricina.

Sint un strain.

Comments

comments

0 de pareri despre “Tristeti provinciale

  1. Nu stiu ce sa spun. Farmecul unora sta, cred, tocmai in faptul ca se infierbinta, ca se consuma, ca se inflacareaza, ca unghiile li se infig in carne, ca dintii le scrisnesc a pulbere de fildes. Uneori ma surprind si pe mine plin de adrenalina pentru tot soiul de lucruri, insa ma linistesc repede. Da, cred ca e o chestie de temperament.

Lasă un răspuns