Pierduti intr-o mare de rahat

De ce naufragiat?

Fiindca trebuie sa fii orb ca sa nu vezi ca Braila pluteste in deriva, invirtindu-se de 17 ani in acelasi cerc ametitor, ca o balerina gigantica, stricata, intr-un parc de distractii provincial. In oceanul de rahat, Titanicului nostru i-au disparut literele aurite de la prova, iar pavilionul patat de stropii adusi de furtuni e inclinat si sta sa cada. Cerul e rosu si-n el se-nvirt pasari de prada, in timp ce in apa, muscind din corpul navei, se balacesc rechini carora, daca ai putea sa le privesti chipul, l-ai recunoaste pe cel al politicienilor locali.

Sa ramai impasibil pe vaporul asta este ca si cind accepti ca ai 90 de ani si ca azilul de batrini este locul in care merita sa te retragi. Nu, nu avem barci de salvare, nici veste nu avem. Doar citeva hirtii din care putem impaturi barcute. Ne urcam in ele si tragem dupa noi Titanicul. Hai, curaj. Citi sintem? Unu, doi? Ne vor minca rechinii, ne vor apuca in gheare pescarusii gigantici? Ne vor scufunda valurile, ne vom minji si noi sau vom putea sa trecem mai departe, tragind cu miinile goale, catre un port linistit, batrina noastra corabie?

Comments

comments

0 de pareri despre “Pierduti intr-o mare de rahat

  1. prietene, te stiu de ceva vreme de prin presa locala.
    vad ca ai si blog, ca asa e la moda, deh.
    dar, cit timp veti fi dependenti de „bunavointa” financiara a rechinilor de care scrii, scrii degeaba. sau poate, nu pe degeaba.
    ori, cel mult, doar ca sa stinesti praf cu care sa se acopere privirile celor unu-doi, putini oricum, care incearca, daca or mai incerca, sa scruteze linia orizontului.
    ergo, succes in demersul comercial al „blogarelii”. daca prinzi si ceva reclama, pe blog, evident, e foarte bine.
    daca oi primi ceva la negru, tax-free, e si mai bine!
    apropo, e greu sa fii ingeras, mai ales atunci cind foaia unde activezi e in subordinea editoriala a cuiva care vrea sa fie si macar un piranha satul, daca nu se poate chiar rechinut ceva mai maricel, acolo pe coclaurii Brailei.

  2. Multumesc pentru comentariu, expat. Multumesc si pentru urari, desigur, desi cred ca nu merit ironia si nici acuzele ascunse in spatele lor.
    Nu am cum sa-mi dovedesc buna mea credinta, altfel decit rugindu-te sa-mi citesti textele si sa vorbim pe marginea lor despre „jocurile” pe care crezi ca le fac, desi, daca ar fi de-ajuns, ti-as da cuvintul meu ca incerc sa-mi fac meseria departe de posibilele interese meschine ale rechinilor din balta Brailei ori de aiurea. Si cred ca reusesc. Ba chiar, cred ca reusim – eu, alaturi de colegii mei – fiindca oricit ar parea de incredibil pentru tine ori pentru alti cititori, din fericire, cotidianul la care lucrez nu este dependent financiar de nici un mascarici politic, acesta fiind si motivul pentru care ne permitem sa ne certam cu toata lumea. Fiind lideri de piata, banii vin de la marile firme din Bucuresti care-si platesc reclama de care au nevoie, ceea ce ne pastreaza independenta. Asta-i toata filosofia. Nu-i nici un secret aici.
    Desigur, avem, ca toata lumea, simpatiile si antipatiile noastre, acesta fiind singurul lucru care, poate, uneori, ne tulbura obiectivitatea. Dar facem toate eforturile atunci cind se intimpla, te asigur, sa ne revenim repede.

    Daca ai alte informatii, daca tu (sau altcineva) crede altceva, putem vorbi deschis despre asta. Cu argumente, fireste. Un singur lucru nu o sa permit aici, pe blogul meu: mitocania.

  3. mon ami, nu cred ca am fost mitocan, desi, poate as fi fost „trendy”, daca m-as fi manifestat ca atare. regret ca ai inteles ca te-as fi acuzat de ceva. mi-am exprimat indoielile, justificate pe faptul ca, acum ceva vreme in urma, cunosteam cit de cit situatiunea din peisajul intereselor locale. si in dreptul firmei doublep erau micute semne de intrebare. nu de simpatii ori anitpatii, ci de interese. cit se poate de comerciale. dar in fine, tu fa ce crezi tu ca stii sa faci cel mai bine. atit timp cit oamenii vor alege sa traiasca dupa largimea zimbetului sau intensitatea urletului, mare brinza nu rezolvati in braila aia. nici in romania, in general. ma intreb, oarecum retoric, de ce oti fi mergind la servicii, care aveti, de ce oti fi platind taxele, si de astea aveti „girla”, daca nu-s chiar fluviu? ca nu se pre vede raspunsul in viata de zi cu zi, zau! presupun ca, pina nu s-o termina de furat de la fraieri, astfel incit rechinii sa fie nevoiti sa se fure intre ei, nu se schimba mare lucru. de asemenea, cred cu profunda convingere, ca jigodiilor de toate culorile nu le mai e teama de nimic, atit timp cit pot sa savureze in liniste fructele raptului pe care-l practica la vedere, pe fata. vorba unui cunoscut, care a crezut ca intrarea in UE o sa fie o sansa de normalizare a situatiei, dar care a sfirsit-o rau de tot, ca l-au fript javrele, zic, vorba fraierului aluia, jigodiilor romanesti nu le mai e frica decit de propia lor viata. dar, probabil, fie nu-si dau seama ca asta le e frica, fie nu le pasa pe sistemul ca mamaliga nu explodeaza. deci, cred ca daca ar apare o forta, nu neaparat politica, hotarita sa-i curete nitelus pe baietii si fetele inavutite prin rapt, ar putea sa se constate live, desi suna morbid, ca degeaba furi un miliard de euro daca n-apuci sa beneficiezi de el. cam asta-i mon ami. tu lupta mai departe, ca in definitiv trebuie sa iti petreci si tu timpul in vreun fel, nu?! problema ta, a noastra in general, e ca trecerea timpului inseamna si scurgerea vietii. in rest, totul e perfect.

  4. @ Salut din nou, expat. Nu, nu… nu la tine ma refeream cind vorbeam de mitocanie in mesajul anterior. Te rog sa ma scuzi daca s-a inteles asa. Incercam sa spun ca putem (tu, eu, ceilalti musafiri din barcuta asta de hirtie sau din ce mama niabii o fi facuta) vorbi despre orice daca o sa pastram un discurs civilizat si, pe cit posibil constructiv, eventual bazat pe argumente. Altfel, semne de intrebare se pot pune in dreptul oricui si procese de intentie se pot face cu ghiotura.

    Expat, mi-ai spus ca e retorica intrebarea, insa o sa incerc sa-ti raspund, totusi. Fireste doar din punctul meu de vedere. Mergem la serviciu in orasul acela, iesim pe strazi in orasul acela, traim in orasul acela si in tara aceea fiindca acolo sint oamenii pe care ii iubim. Miine am putea pleca si noi, intr-un alt oras (pe jumatate, lucrul asta deja l-am facut) sau intr-o alta tara (incep sa cred ca mi se construieste o noua patrie in Canada dupa citi prieteni mi-au plecat acolo in ultima vreme), dar inca mai cred ca locul meu e aici. Si-apoi, viata se scurge oricum, fie ca esti acolo sau aici. Aici sint macinat de scirba, acolo as fi macinat de dor, dar nu stiu, zau, care dintre risnitele astea sentimentale m-ar termina mai repede. Si-apoi, ‘o lupta-i viata, deci te lupta’, spunea amicul ala englez, nu? Cit inca mai pot lupta, mai stau pe-aici.

    Dar sint de acord cu tine si tocmai de-aia ma chinui sa bag praf de pusca-n mamaliga. Cine stie, poate ne iese pina la urma.

    @ dadatroll 🙂 yeap. A luat o gramada de Oscaruri 😉

Lasă un răspuns