Despre cartea pe care o scriu

Imaginează-ţi o carte. O carte mare, de ciocolată. O carte ale cărei pagini cu miros de migdale, de cacao şi unt de arahide fremătă cînd sînt atinse. O carte vie suspendată la graniţa dintre realitate şi fantastic, dintre viaţă şi moarte, dintre dragoste şi ură. O carte ca o poartă miraculoasă între aici şi dincolo. Poţi să muşti din paginile ei şi o să călătoreşti într-o altă lume.  

 „Da, Mile zicea că are o carte. Spunea că are o carte de ciocolată. Zău că aşa spunea. Şi că fiecare pagină a acestei cărţi e un bilet spre o altă lume. Că lumea asta a noastră devine transparentă cînd foloseşti cartea şi că poţi păşi prin ea fără să o atingi. Că poţi trece prin uşi fără să le deshizi, că poţi zbura ori că poţi umbla pe sub pămînt, că poţi să vezi lucruri pe care în mod normal nu ai cum să le întîlneşti. Şi că poţi să priveşti direct în sufletul oamenilor. Că acolo vezi dacă sînt buni sau răi. Şi că-ţi spune cartea de-i alb sau de-i negru, că fiecare om are un semn care-ţi arată dacă e făcut de Domnul sau de diavol. Că, spunea Mile, a învăţat şi necuratul să facă oameni. Şi, mai zicea Mile, eu fusesem făcut de Domnul. Eu, Axinte, Leo şi Bănică. Şi Mile, fireşte. Dar că toţi ceilalţi sînt răi. Că-s mînaţi de diavol. Că-s stricaţi, aşa, ca merele căzute din copac. Şi că pata lor se întinde pînă-i cuprinde cu totul. Putregaiul.”(Testamentul de ciocolată) 

Imaginează-ţi o femeie. Nu, nu o femeie. Imaginează-ţi cea mai frumoasă femeie din lume. O femeie atît de frumoasă încît, dacă ar putea, Dumnezeu însuşi şi-ar vinde sufletul pentru o noapte alături de ea. Doar că, ce necaz, ce mare necaz, femeia este îndrăgostită. De diavol. 

 „Avea ochi negri-tăciune Cala. Şi gene lungi, şi părul lins, întunecat. Şi pielea albă şi fără nici un rid, fără nici un por mai deschis decît trebuie, fără nici un coş rătăcit în deşertul fin al obrajilor, fără nici o cicatrice pierdută pe frunte. Pe Cala o curtaseră toţi bărbaţii care o văzuseră. Măcar în gînd o curtaseră. Măcar în vis îi mîngîiaseră sînii. Măcar în şoaptă o ceruseră în căsătorie. Să fi fost zeci ori poate sute de doctori,  de măcelari, de tîmplari vînjoşi ori cadre militare puse la patru ace, zeci de ofiţeri de miliţie tîmpiţi ori barmani spilcuiţi, o mulţime de crescători de albine, de vînzători la alimentara ori de pictori cu părul nepieptănat. Cînd o vedeau, bărbaţii începeau să bîzîie, să chiţăie ori să necheze. Se bîlbîiau, se-nroşeau ori se-mpiedicau. Iar Cala plutea ca o zînă brunetă pe lîngă mesele din restaurantele în care mîncau, pe lîngă maşinile pe care le conduceau, peste plaja pe care ei îşi întindeau cearşafurile pentru a se întinde la soare, plutea prin oraşul acela micuţ aruncat la malul mării, aşa cum un copil aruncă cu o piatră în baltă, dar piatra se opreşte în noroiul de pe marginea ei. De frumoasă ce era, Cala plutea printre clădirile oraşului aceluia stîrnind şoapte, gemete şi lacrimi. Cala rupea inimi aşa cum un copil îşi rupe hîrtiile, neştiind că în mîinile lui sînt ferfeniţite bancnote albastre de sute de lei.” (Tinereţea doamnei Cala)  

Imaginează-ţi o fetiţă. O puştoaică albă într-o şatră de ţigani. O fetiţă frumoasă cu o carte de ciocolată, grăbită să-şi împlinească destinul.  

“O chema Cala şi era albă. Alde ta’su spuneau că-i fata lor. Că au făcut-o pe malul unui lac cu lapte în loc de apă, că a nins în vara cînd s-a născut şi că un cal alb cu un corn în frunte i-a urmărit tot timpul. Că nouă luni s-a ţinut după ei, dar că nimeni nu a reuşit să-i vîre zăbala în gură. Şi că după ce Cala s-a născut, calul a dispărut. Spuneau că-i fermecată, că vorbeşte cu păsările, că face stelele să cadă, dar că nu… “(Copilăria doamnei Cala)

Imaginează-ţi că o voce îţi şopteşte cele mai înfiorătoare secrete. Că ştii felul în care a murit vecina ta şi că nu poţi face nimic. Să fie sîngele de pe mîinile tale lucrul care te opreşte să vorbeşti? 

“Nu ştiu cînd am început să le aud întîia dată. Am impresia că prin liceu. Făceam seralul şi ajungeam mai mereu mort de somn la ore. Şi într-o seară de-asta, în timp ce o profesoară plictisită ne preda nu ştiu ce porcării despre Constituţie, m-am întors să aud mai bine ce-mi şopteşte colegul din spate. Însă eram în ultima bancă şi în spatele meu se aflau doar paltoanele colegilor de clasă, spînzurate în cuier. “Şum-şum-şum”, mi-a părut că fac paltoanele, însă nu, sub ele nu se ascundea nimeni. Din altă parte veneau zgomotele alea. “DIN CAPUL TAU!!!”, a bubuit vocea, şi-am căzut din bancă, ţinîndu-mă cu mîinile de tîmple.”(Amnezia mov)  

Imaginează-ţi acum că ţii în mînă o carte de ciocolată şi că în faţa ta stă cea mai frumoasă femeie din lume. Nu, nu este nici un miracol, nu este nici un blestem. Ai intrat în lumea cărţii pe care tocmai o scriu. Dacă este suficient de senin şi priveşti cu atenţie în sus ai putea să vezi cum apăs tastele din care se nasc personajele din jurul tău. 

Marian COMAN    

PS – Fiindcă autorul a mîncat în timpul elaborării textului foarte multă ciocolată, volumul poate conţine urme de arahide, alune, migdale etc.

Comments

comments

0 de pareri despre “Despre cartea pe care o scriu

Lasă un răspuns