Ce misto

Ce misto te simti cind cineva scrie despre tine asa. Am citit insemnarea Ionucai de dimineata, si m-am simtit bine toata ziua. Si am avut un zimbet pe fata incontinuu, si nu am spus nimanui de ce zimbesc.

Stiti? Cei mai multi dintre prietenii mei nu citesc ceea ce scriu. Nici colegii nu tremura de nerabdare sa-mi citeasca urmatoarea povestire. De fapt, cei mai multi oameni din jurul meu nu sint interesati de faptul ca scriu literatura. In Braila, cartea mea cred ca nu se gaseste, iar in Galati trebuie sa fii chitit pe treaba asta, sa ajungi fix la Diverta si sa scormonesti prin rafturi dupa ea. Sau sa ai pur si simplu noroc. Ori ghinion, desigur, dupa gust.

Sint un celebru anonim.

Nu am pe-aproape prieteni scriitori. Ba, chiar si prieteni cititori am prin preajma cam putini. Nu, nu-i un repros – cumva ii inteleg preabine pe toti cei la care ma gindesc. Ma intristeaza insa orasele mele si desertul invizibil ce ma inconjoara. Asa se face ca uneori ma simt ca un satelit care si-a ratacit orbita si s-a pierdut morocanos in spatiu.

Da, m-am intrebat de multe ori de ce nu vin in Bucuresti. Probabil ca, in primul rind, teama ca o sa-mi dau seama ca desertul de care vorbeam e in mine si nu in jurul meu e lucrul care ma opreste.

In fine, m-am bucurat astazi, Ionuca, si voiam sa-ti multumesc.

Comments

comments

0 de pareri despre “Ce misto

  1. Sa nu-ti doresti prea tare scriitori pe-aproape. Prieteni da, dar nu atit de scriitori ca sa nu ramina prieteni. Man, ai cititori – pe ei ne chinuim noi sa-i vrajim! Ti-a iesit si asta e chestia cea mare. Nu-i misto?

Lasă un răspuns