Permiteti sa raportez

Am fost copil de trupa. Ma rog, copil de trupa e un fel de a spune. Ideea e ca mi-am petrecut mare parte din lungile vacante de vara prin curtea unitatilor militare, pe puntea vreunei vedete ancorate in port, flecarind cu marinarii, rontaind pesmeti dintr-aceia uscati care se umflau cit toate zilele daca ii puneai intr-o cana cu ceai, ori jucindu-ma de-a v-ati ascunselea cu alti copii de ofiteri, pe coridoarele inguste ale vapoarelor militare romanesti. Am vazut armata de dinainte de ’89 prin ochii neexperimentati ai copilariei si am fost fermecat, o vreme, de disciplina cazona, de „robotismul” aproape comic al soldatilor, de saluturile sablon, de uniforme si de arme.
Apoi a venit revolutia si niste tineri recruti s-au impuscat unii pe altii, am mai crescut un pic si am abandonat gindul de a urma cursurile unui liceu militar. Dar am continuat, din cind in cind, sa-mi pierd vremea dincolo de gardurile inalte ale unitatilor militare. Doar ca ceva se schimbase in felul in care priveam lucrurile. Tristetea soldatilor, dorurile lor, dar si rautatea cu care ii priveau pe proaspetii recruti ori felul in care li se vestejeau visele, devenisera mai vizibile pentru mine. Am inceput sa pricep, incet-incet, ca sub bocancii lustruiti impecabil se ascund picioare pline de bataturi dureroase, ca sub masca stralucitoare a militariei obligatorii se mototolesc destine.
Pe 7 iunie 2003, un soldat de la Simleul Sivaniei s-a sinucis prin impuscare in timpul executarii serviciului de garda. Pe 16 septembrie, la Baia Mare un soldat si-a impuscat patru colegi, si apoi s-a sinucis. Pe 19 iulie 2004, un militar de la Ghimbav si-a tras doua gloante in cap cu pistolul mitraliera. Pe 26 noiembrie 2005, la Bacau, un soldat s-a impuscat in timpul garzii, iar pe 19 septembrie 2006, la Lipova, un altul si-a impuscat un camarad in cap.
Am fost de citeva ori la un pas de incorporare, dar am reusit mereu, uneori pe ultima suta de metri, sa evit sa intru in sistem. Am luat parte la „despuierea in grup”, intiia umilinta pe care o traiesc tinerii chemati la oaste, si am completat testele psihologice pe care am certitudinea ca nu le evalua nimeni dupa cum scrie la carte. Dar am fentat-o. Am fentat armata vreme de mai bine de 10 ani, convins fiind ca nu sint facut pentru asta si ca obligativitatea efectuarii stagiului militar este o incalcare flagranta a unor drepturi elementare ale omului. Dar chiar si asa, desi am fentat-o, militaria a scos ce era mai rau in mine: a trebuit sa ma fofilez, sa mint si chiar sa dau spaga.
Ieri, s-a incheiat haituirea. Alaturi de alte mii de tineri romani, am rasuflat usurat cind timpul pina la ultima incorporare s-a scurs. Am scapat de armata! Si ma bucur ca de acum, militari vor fi doar cei care isi doresc cu adevarat sa fie.

Pe scurt

Asa e, nu am mai scris de o gramada de vreme aici. Vreme in care am facut asa:
– am fost un week-end la mare, am revazut Mangalia si strada pe care am locuit. Pentru ca nu am mai trecut pe strada aia de vreo 20 si ceva de ani, senzatia a fost teribil de stranie. Totul parea mai mic decit imi aminteam. Am fost dezamagit de faptul ca a disparut smochinul pe care il stiam intr-o anume curte de linga blocul cu pricina.
– am fost un week-end la munte.
Restul nu conteaza. Poate doar faptul ca „Eit” a stirnit discutii pe atelier si ca n-am mai scris nimic. Nimic, nimic. A… am mai scris editoriale pentru ziar. Da, si pentru ca tot mi-am amintit, am luat si un premiu la un concurs national de editoriale. Premiul I, al doilea an consecutiv… Ca doar asa am avut bani de munte.
Si a mai fost ceva. Am primit Helion nr. 4 cu „Tineretea doamnei Cala” in el. Arata tare bine revista, da’ tot imi vine sa rup pagina aia cu porcaria de articol despre Maic. Doar ca pe partea cealalta incepe textul meu.