Nimic sfint

Ne e greu sa intelegem cum de publicarea unor caricaturi in ziare poate duce la violente miscari de strada, la devastari de ambasade, la incendieri de magazine si distrugeri de masini. Ne e greu sa intelegem – noua, romanilor, europenilor – ce se intimpla in sufletul unui musulman a carui credinta este calcata in picioare. Ne este chiar imposibil sa intelegem prin ce bizara metamorfoza, un desen destinat sa cheme zimbete se transforma intr-un flux de ura de nestavilit care zdruncina jumatate de planeta. In fond, ne este greu sa-i intelegem pe cei care nu sint ca noi. Pe cei a caror personalitate se cladeste pe un schelet religios dur, cu norme taioase, fara mila si fara iertare. Pe cei care, pentru a fi impliniti, trebuie sa suporte, macar o data in viata, supliciile dar si deliciile unui pelerinaj la Mecca ce se poate sfirsi abrupt, in cel mai tragic mod cu putinta. Ei bine, ne este din ce in ce mai greu sa intelegem cite lucruri poate face un om minat de puterea credintei ori cite poate face in numele ei. Lucruri bune sau rele, fireste, caci diferenta dintre ele o face doar unghiul si filtrul prin care privesti lucrurile. Si poate ca vidul acesta de intelegere, de empatie, vine si din faptul ca ne lipseste din ce in ce mai mult chemarea sincera catre religie, ca am pierdut de-a lungul vremii respectul pentru lucrurile sfinte. Iata, de pilda – chiar azi am publicat in ziar – halucinanta poveste a unui preot care apeleaza la serviciile unei prostituate. Cum poate un suflet, si asa neincrezator, sa pastreze ceva sfint in el, cind vede ca insusi preotul nu da doi bani pe legile primordiale? De-a lungul timpului, astfel de fapte au gonit credinta, probabil, din sufletele multor crestini, si de aceea poate ca acum ne e greu sa patrundem, sa intelegem, sensibilitatile profunde ale unei culturi care-si trage esenta tocmai din religie. Noi spunem bancuri cu Iisus care uita sa-si plateasca Cina Cea de Taina, si am facut din traditiile religioase elemente de moda, de bussines si life-style… altii isi dau viata pentru o bucata de cer.
Nu as vrea sa fiu inteles gresit. Nu dau lectii de moralitate: sint, la rindul meu, un necredincios. Insa chiar asa, necredinciosi cum sintem, chiar si asa, fara nimic sfint, nu cred ca ar trebui sa ne pierdem respectul fata de cei care-si poarta-n inimi Dumnezeul. Indiferent cum se numeste acesta.

Comments

comments

0 de pareri despre “Nimic sfint

  1. c’mon! acum oare dumnezeu poate sa ia locul diavolului? si aia nu e credinta, e fanatism, si ceea ce se intampla acum nu poate fi scuzat cu nimic. daca incerci sa’i intelegi, pe undeva incepi sa si aprobi. si sa fie clar, asa ceva NU se poate intelege. doar condamna.

  2. vai de viata mea. haotica, ce ziceai, tanti, ca esti profesoara? vai de viata copiilor alora, pardon.
    ori poate am retinut eu gresit, si-atunci rasuflam usurati cu totii…

  3. În sfîrşit o însemnare demnă de lăudat referitoare la acele caricaturi infame. Şi ai dreptate cînd spui că la noi relaţia cu religia nu mai este demul tuna sinceră, este una de biznis! Şi cînd spun noi, mă refer nu numai la „enoriaşi” (adică în definiţia BOR, plătitori de taxe bisericeşti), ca să nu zic „credincioşi”, ci şi la preoţime. Degradarea morală din lăuntrul BOR nu este de azi de ieri, ea a început odată cu pactizarea politică a bisericii, indiferent că e vorba de „coabitarea” cu legionarii sau cu comuniştii. Lispa de verticalitate şi erodarea moralităţii credinţei a dus la creearea unui curent de tratare a religiei şi credinţei cu o oarecare superficialitate. Adică mergem la biserică, că aşa trebuie, altfel de vorbeşte lumea pe la spate. Şi aici nu mă refer numai la ortodocşi, am asistat la slujbe baptiste şi am fost scîrtbit de teatrul jucat acolo… Asta e, unii îşi găsesc refugiul în teatru, încercînd astfel să scape de lumea mizeră din exterior. Şi, dacă ne gîndim bine, sunt destul emotive ca să o facă. O bucată de pîine sau o linguriţă de sare, atunci cînd nu o ai, face cît un Dumnezeu, tocmai apentru că cu Dumnezeul nostru „creştin” nu mai avem o realţie profundă, sinceră, ci una de normă resp. normalitate socială. Însă, acestea le scriu cu o tristeţe în suflet, nuputînd uita nişte tineri pe care i-am văzut în catedrala de la Timişoara…tineri care îşi ascundeau credinţa în simplitate, retragere şi reculegere. Din păcate erau numai doi, din fericire era un cuplu de vîrsta mea, semn că Dumnezeu şti ce face.

    Repet, frumoasă însemnare, ai atins exact faţeta pesonală, total neglijată în discuţiile de pînă acum. Şi pentru că şi eu am scris tot în acelaşi sens, nu pot să nu recunosc, că abordarea directă e de cele mai multe ori de impresie.

Lasă un răspuns