O clipa

Nu stiu daca te-ai gindit vreodata la asta, dar ar fi momentul sa-ti

imaginezi ca timpul s-a oprit. Ca lumea a incremenit intr-o secunda

si nici un lucru rau nu se mai poate intimpla. Ca traiesti o clipa

magica in care ai ragazul sa-ti privesti trecutul, asa cum este si asa

cum ti-ai fi dorit sa fie. Si ca ai puterea sa alegi, sa repari tot ce ai

gresit pina acum, sa stergi cu buretele toate motivele remuscarilor

si regretelor care te bintuie ori te-au bintuit vreodata. Sa judeci, cu

mintea de acum, toate incercarile copilariei, toate neimplinirile

adolescentei ori esecurile maturitatii.

Si sa ierti. Sa intelegi, in clipa aceea magica, faptul ca nu poti fi mai

bun daca nu iti arunci, macar o secunda, armele si platosele de

razboinic, daca nu iti eliberezi fruntea de strinsoarea incruntarii si

daca nu iti desclestezi dintii si pumnii, intepeniti asa, de necazurile

ultimilor ani.

Ai avea timp, in aceasta clipita, sa multumesti tuturor celor care te-

au ajutat, sa te rogi pentru cei mai sarmani dintre oameni si sa te

gindesti ca, poate, cineva, in liniste, de nebanuit, asemeni tie, se

roaga acum pentru tine.

Si chiar daca secunda asta te-ar prinde cu ochii inchisi, tot ai putea

sa vezi dragostea: un curcubeu nesfirsit, pornit din inima ta, plutind

peste lume. Ai putea sa zimbesti apoi, si ochii ti-ar suride un pic,

semn ca o scinteie care nu credeai ca exista s-a aprins, undeva, in

tine. Apoi, n-ar fi nici lacrimi, si nici moarte ori boala n-ar fi. Doar o

secunda de pace intr-o lume cuprinsa de razboi. Nu-i asa ca ar

merita tot aurul din lume?

Acum as vrea sa-ti spun ca ai clipa aceasta aproape. In noaptea

asta, de pilda, ai putea sa inchizi ochii si sa o stringi intre pleoape.

Ar fi pacat sa o pierzi.

Mda…

Cineva mi-a spus ca o sa ajunga sa ma asocieze cu moartea. Nu stiu daca ma ingrozeste
sau mi se pare firesc lucrul asta. La urma-urmei, am pierdut sirul oamenilor la
care tineam si care s-au dus dincolo. Noroc ca am multi prieteni. Si, pe masura
ce mor, o sa-mi fac altii si altii… 🙁  Glumesc… Mda. Pina si glumele imi
sint macabre.
 

Necrofagii

Nu mi-am inchipuit niciodata cit chin si ce lume amara se ascunde in spatele
unei inmormintari. Ce zbatere fara noima, ce munca absurda de organizare si cita
birocratie dubleaza durerea pe care o traieste familia unui nefericit agatat de
ghearele reci ale mortii.
Zilele trecute, tatal meu a murit. Stiu, este o durere personala si m-am gindit
o vreme daca are rost sa scriu despre lucrul acesta. Dar, la fel ca mine, fiecare
dintre voi are ori a avut parinti si se va lovi ori s-a lovit macar o data de
un astfel de funebru eveniment.
Nu vreau sa vorbesc de mizeria din spitale, de banii aruncati in stinga si-n
dreapta pentru o banala injectie, si aia cumparata de la farmacia din colt, despre
faptul ca platim ca prostii asigurari medicale care nu ne servesc la nimic, pentru
ca, oricum ai invirti lucrurile, in spitale nu gasesti nici medicamente, nici
echipamente si nici profesionalism ori bunavointa, decit daca platesti. Ici-colo,
citiva medici care nu si-au uitat juramintele par duhuri sfinte pentru cei loviti
de soarta si de boala.
Ei bine, cel mai infiorator este ce se intimpla dupa. Urci si cobori ‘jdemii
de etaje din spital pentru o adeverinta de constatare a decesului. Si astepti.
Ore. Alergi apoi cu hirtia in mina si cu o alta gramada de acte la – a dracu’
ironie – Casa Casatoriilor. Astepti si aici citeva zeci de minute pentru certificatul
de deces. Urmeaza cumparaturi facute cu nodul in git si o goana nebuna dupa o
groapa in cimitir pe care nu stiu cum o obtii daca nu ai prieteni. Alergi dupa
biserici si preoti, si cumperi luminari, tamiie si carbuni, sicriu, cruce, prosoape
si batiste de toate dimensiunile, adulmeci urma brutariilor care pregatesc colaci
de ingropaciune si iei aminte la toate grozaviile pe care ti le spun babele din
fata blocului ori de aiurea, despre ritualul pe care tocmai il construiesti fara
putinta de impotrivire. Inmormintarea are o dinamica a ei, si tot universul pare
ca se duce la groapa in timp ce trupul tau bate strazile orasului dupa mormane
de adeverinte si chitante, dupa oameni ce-si freaca palmele in timp ce-i tocmesti
sa-ti poarte coroanele si crucea.
Dupa trei zile in care n-ai stat o clipa, ultimul drum pare fara sfirsit, si
ajungi sa vezi o dulce usurare in neagra groapa scobita in pamint. Dar chiar acolo,
pe buza ei, trei cersetori te mulg de suferinta si nu ai vlaga sa te impotrivesti.
Iar in final, cind cel drag iti zace pe fundul gropii, iti dai seama ca ai uitat
ceva. Ai uitat sa plingi.
Crezi ca s-a terminat? Urmeaza pomeni si parastase, de nu ai spate sa le poti
duce.

Un alt editorial

Tzara de la tzara
 
Cu palmele crapate, ratacind intre crisma si biserica ori scalambaindu-se pe
manele la discoteca din sat, taranul roman parca a naufragiat intr-o tara care
pare ca l-a condamnat la umilinta si saracie. In majoritatea satelor romanesti,
ziarele lipsesc, cartile mai sint citite doar in scoli, de profesori, apa de baut
are gust de otrava, iar activitatile culturale sint inexistente.
O masa de oameni usor de controlat in campaniile electorale. In asta a fost transformata
taranimea de guvernele ultimilor 15 ani. Fara urma de remuscare, social-democratii
fara social-democratie au pus capastru satului romanesc, inregimentindu-l in panoplia
cu dobitoace a fostei Puteri. Inainte de alegeri, milionul la hectar a fost cea
mai buna modalitate de a cumpara milioane de voturi. Mimind ca sint preocupati
de soarta agriculturii, fostii guvernanti au aruncat firimiturile mesei lor imbelsugate
palmasilor de la care asteptau sa primeasca sustinere pentru inca un mandat. Si
aproape ca au primit. Aceasta este cea de a doua Romanie despre care pomenea Adrian
Nastase cind a pierdut alegerile. Ceea ce nu a spus fostul premier e faptul ca
partidul pe care il reprezinta, prin masurile pe care le-a luat ori nu le-a luat,
este principalul artizan al acestei Romanii, golite de sacru si de demnitate.
Iar acolo, in aceasta tara, in care mai traiesc, poate, bunicii nostri, PSD continua
sa fie la putere.
Acum, cind pomana „milionul la hectar” a disparut, fostii ministri ai Agriculturii
s-au suparat si au initiat o motiune cu un titlu pe masura competentei de care
au dat dovada: „Agricultura in pragul demararii declinului”. Nu vreau sa fac o
comparatie intre politica agrara dusa de vechea Putere si cea initiata de ministrul
Flutur, insa ma indoiesc de faptul ca Daea si Sirbu sint in stare sa vada mai
departe de buzunarele clientelei politice. Si cred ca pentru ei, drama agriculturii
inseamna sfirsitul domniei unor baroni de calibrul lui Culita Tarita si nu masa
goala a taranilor romani.
Ei bine, oricit de bune ar fi intentiile ministrului Flutur si oricit de promitatoare
ar parea masurile pe care si-a propus sa le ia, cred ca satul romanesc nu va putea
deveni mai mult decit este acum, daca Puterea va continua sa vada in tarani doar
lucratori ai pamintului si, eventual, electorat de manevra. Adica, politica economica,
agrara ar trebui dublata la sate de ample masuri culturale menite sa opereze mentalitatile
mioritice ale taranimii.

O alta zi, un alt editorial

Am luat-o razna cu totii

Miercuri, Comisia pentru Afaceri Externe a Parlamentului European si-a

dat acordul pentru aderarea României si Bulgariei la UE. Tot miercuri,

Romania a invins, cu 2-1, reprezentativa Macedoniei. Iar de astazi,

pretul carburantilor, gazelor naturale, tigarilor, bauturilor alcoolice si

produselor electronice vor exploda. Trei stiri care, in mod normal, ar

tine primele pagini ale ziarelor din Romania si ar incinge

dezbaterile publice. Nimic insa nu ne mai dezlipeste de „febra

ostatecilor”.

Toata tara pare ca a dat in clocot ori ca fierbe sub presiune tiuind,

pe ici, pe colo, cu accente isterice, ca o „oala minune” uitata pe

aragaz, demonstrind ca, mai nou, in afara de politica si fotbal,

romanii sint experti si in luari de ostateci. Parca printr-o miraculoasa

bataie din palme, ecranele televizoarelor s-au umplut cu tot soiul

de analisti militari, unii care, poate, nici nu au facut armata, de

experti in problema irakiana, ba chiar si-au facut apari]ia nu stiu ce

super-negociatori despre care ma intreb ce au negociat pina acum,

in condi]iile in care „rapirea din Bagdad” (era sa spun Serai) este o

premiera pentru Romania.

Armata de analisti nu scapa nimic, identificind, cu placerea unor

dezlegatori de enigme rebusistice, fiecare amanunt si interpretindu-

l in fel si chip: jurnalistii erau descaltati, imaginea era prea buna,

Marie-Jeanne avea broboada arabeasca pe cap si urme de

machiaj pe fatza. Scenarii care mai de care mai fanteziste, ce

implica tot soiul de personaje, de la Abu Musab al-Zarqawi pina la

Jenica Boierica, bombardeaza creierii nauciti ai romanilor care

infuleca tot acest spectacol macabru cu o pofta aproape

patologica. Da, scenarita cronica este boala de care suferim cu

totii, fabricindu-ne sistematizat si cu mare placere delirul,

transformind orice necunoscuta intr-o poveste in care teoria

conspiratiei este madularul cel mai de pret si cel mai vinjos. Si,

peste toate astea, cel mai mult ne supara tacerea. „Da’ aia de ce

nu zic nimic, ‘tu-le mama lor? Autoritatile de ce tac? Sa pastreze

discretia, da’ sa ne spuna si noua”. Uite asa, daca nu avem ce

clefeti, ne luam de ei si, taca-taca, taca-taca, tocam marunt. De ce?

Pentru simplul motiv ca nu vor sa faca parte din show-ul nostru cu

valente panicarde si schizoide. Caci – da – preocupati cum sint sa

gaseasca si sa interpreteze toate chitibusurile acestui mister,

„detectivii”, „interpretii” si „analistii” nostri aparuti peste noapte pe

micile ecrane scapa din vedere lucrul cel mai important: cei trei jurnalisti
 romani rapiti in Irak, trebuie sa se intoarca, mai intii, teferi acasa.