Editorialul de azi

Nasule, da-te la prima halta jos!
 
O fi vreo boala a noastra, a romanilor, sa ne furam unul altuia caciula de pe
cap ori piinea de la gura si sa ne zimbim ca si cind nimic nu s-a intimplat. Micile
invirteli, ciubucurile „facute” din te-miri-ce, pe de o parte, si marile „tunuri”,
pe de alta, au ceva in comun: o trasatura adinca a acestui neam ori poate a tuturor
popoarelor balcanice. Un fel de cleptomanie generala, un sindrom patologic al
unei ginte puse pe capatuiala. In fond, dorinta asta de a urca scara sociala cu
liftul are strinse legaturi cu nevoia de a avea cit mai multi bani in buzunare,
si asta pentru ca societatea romaneasca a pus semnul egal intre recunostinta sociala
si marimea averii.
Nu de mult, m-am intilnit intr-o gara cu o tinara familie de profesori pe care
ii cunosteam vag, dar care nu s-au ferit sa-mi marturiseasca cit de mihniti se
simt ei de declaratiile premierului Tariceanu, care le-a aratat „casta” cu degetul.
„Facem si noi pregatire cu elevii, dar nu sintem marii evazionisti. Altii fura
miliarde, ce daca ne rotunjim si noi salariile, cu trei – patru milioane pe luna,
si nu platim impozit pe chestia asta?!”, s-au burzuluit la mine, dupa ce mi-am
marturisit gindurile idealiste si poate naive despre corectitudine si suprematia
legii. Cind ma pregateam sa le fac un calcul pentru a le arata la cit se ridica
suma de care e privata economia Romaniei, luna de luna, prin neplata impozitelor
miilor de profesori care-si mediteaza elevii, eram deja in trenul catre Brasov,
si nasul mi-a intrerupt firul gindurilor. Am prezentat toti biletele si, dupa
ce le-a compostat, controlorul s-a uitat complice la noi, ne-a intrebat unde coborim
si ne-a cerut numerele de telefon: „Mergeti si voi mai ieftin, ca sinteti tineri
si aveti nevoie de bani”. M-am simtit prost pentru ca m-am vazut nevoit sa mint,
spunindu-i ca imi trebuie bilete pentru decont, asa ca afacerea propusa de el
nu ma intereseaza. Dar controlorul acela, pe care nu il deosebea nimic de oricare
alt controlor din tara asta, nu s-a dat batut: „Nu-i nici o problema, va fac rost
si de tichete, dati-mi numarul si va sun eu. Cind spuneati ca va intoarceti?”
Dezarmat, i-am dat toate informatiile cerute, asa cum facusera si profesorii de
linga mine, inaintea mea.
Am coborit in Sinaia si trenul acela a plecat ca un sarpe negru, ducind cu el
profesorii si nasul. Aproape ca uitasem episodul acesta pentru ca muntele are
minunatul dar de a te face sa alungi amintirile neplacute. Insa cu citeva ore
inainte de a pleca spre casa, telefonul a inceput sa sune isteric: „Buna ziua!
Sintem controlorii de pe trenul de Brasov, stiti, am vorbit ceva. Ramine cum am
stabilit, da? Ne vedem la vagonul 1”. Nu mi se parea ca stabilisem ceva, insa,
asemeni personajelor lui Kafka, nu am avut putere sa protestez ori sa-l injur
pe cel de la celalalt capat al telefonului. Imi dadeam seama ca un sistem intreg
in care erau angrenati toti controlorii de pe trenul acela, mecanicii si poate
si echipele de supracontrol, isi trage zeci ori sute de milioane lunar din veniturile
SNCFR, societate ale carei gauri le acoperim fiecare dintre noi, din propriile
buzunare. Fireste (desi nu stiu cit de firesc este ales cuvintul), mi-am cumparat
bilet si am urcat in vagonul 8, departe de cuibul de barbati in uniforma. Am tinut
lumina inchisa in compartiment si nasul, acelasi care-mi ceruse numarul de telefon
cu doua zile in urma, nu m-a recunoscut. Am ajuns la destinatie si am rasuflat
usurat cind am pus piciorul pe peronul garii.
Din primul vagon, tinerii profesori au coborit veseli: „Ce fain a fost! Am platit
doar jumatate din bilet!”
Ce mai e de spus? Ca pe fiecare dintre oamenii acestia nu-i deosebeste nimic
de cei care trag „tunuri” de miliarde, in afara de faptul ca nu se afla in pozitia
in care sa o faca. Si ca fetele profesorilor incepusera sa semene cu fata controlorului
si, in jurul meu, oamenii toti pareau ca seamana intre ei. Poate ca si tu ai acelasi
chip, asa ca tine numarul asta de telefon, 0744/564086, in caz ca vrei sa mergi
la jumatate de pret, cu nasu’, la munte.
Dar ar mai fi ceva. Faptul ca traiesc cu impresia ca Romania intreaga este un
astfel de tren. Un tren din care fiecare fura ce poate si in care controlorii
fura si ei. Iar cei care nu fura? Sint cei care se arunca sub rotile trenului.

Comments

comments

0 de pareri despre “Editorialul de azi

Lasă un răspuns