N-am suportat niciodată cozile. Rândurile interminabile, ca nişte maţe lungi, colcăitoare, ieşite din trupurile unor instituţii ce trag să moară. Am încă vii amintirile îmbulzelilor din spatele magazinului alimentar din Radu Negru, unde “luptam” pentru uleiul, carnea ori zahărul date pe cartelă înainte de ’89.

Sau cozile, la fel de umilitoare, la cinematografele “Pescăruş” sau “Bulevard” pentru nesperata posibilitate de a vedea “Imperiul contraatacă” sau vreun alt film scăpat cine ştie cum de sita prin care treceau doar pistoalele lui Sergiu Nicolaescu, seminţele lui Mărgelatu, nişte filme nord coreene şi lacrimogenele pelicule indiene. Ştiu, “povestite” ori rememorate acum, cozile alea se încarcă de mângâierea blândă şi indulgentă a nostalgiei, iar pentru copiii ori adolescenţii de azi rămân de neînţeles. Citește mai departe…

Doi avocaţi brăileni, condamnaţi definitiv şi irevocabil pentru fapte de corupţie, continuă să-şi vadă liniştiţi de treabă. Pot purta roba şi-şi pot reprezenta clienţii în faţa judecătorilor şi a procurorilor deşi, pe numele lor, există pedepse cu închisoarea. E drept, cu suspendare. Deşi expresia unei patologii sociale severe, cele două cazuri se înscriu perfect în peisajul dezolant în care funcţionează România. Citește mai departe…

Mi-ar plăcea să cred că acesta nu a fost cântecul de lebădă al independenţei Justiţiei şi că trimiterea în spatele gratiilor a fostului senator Cătălin Voicu este doar un nou episod dintr-un serial care va curăţa în mare parte mâzga ce încleiază rotiţele ruginite ale societăţii româneşti.

În realitate, însă, cred că Voicu a fost unul dintre ultimii mari corupţi aruncaţi după gratii şi că, încet – încet, în Justiţie va începe restauraţia. Mai cred că reţeaua Voicu, prin care au fost scăpaţi sute de infractori a fost decapitată, însă nu a fost total anihilată şi că, dispersate, micile sale segmente sunt în plin proces de coagulare. Citește mai departe…

Ce faci când ţi se termină cuvintele? Când vrei să explici că articolul din pagina 3 este o păcăleală, dar că parcă nu-ţi mai arde de glume şi de păcăleli de 1 aprilie. Şi că trebuia să fie, ca în fiecare an, pe prima pagină, doar că acum s-a întâmplat ceva, iar lumea s-a amestecat un pic. Ce faci când ţi se termină cuvintele?

Ce faci când vrei să spui că ai ultimul interviu cu el început dar neterminat şi că nu poţi să-l scoţi din reportofon fiindcă ţi se împăienjănesc ochii. Cum faci să nu uiţi cum a jucat în ultima piesă în care l-ai văzut? Şi cum faci să-ţi aminteşti ce ai uitat din spectacolul în care l-ai văzut jucând întâia oară? Ce faci când ţi se termină cuvintele? Citește mai departe…